Tag Archives: Cărți de proză

Rudele Domnului (8)

Posted on

Femeia cu peşti se ridică de pe scăunelul din piele de capră şi privi podul păzit de sireni. Copilul cu ochii friguroşi stătea în faţa ei, sever şi îngîndurat, respirînd într o fugă uşoară şi i spuse:
– Maa’, Orbul a zis, că eu ştiu toate acestea înainte să se fi născut el, şi eu şi tu, şi că eu o să scriu toate acestea.
Femeia cu peşti nu a zis nimic. Copilul nu era al ei şi ea nu avusese niciodată copii. Nu ştia cînd se născuse şi nici dacă Orbul avea dreptate. Nu ştia nici cînd se născuse ea.
S-a aşezat pe scăunelul din piele de capră pentru care dăduse un coş de peşte Celui cu vite şi şi-a strîns mai bine şorţul de piele pentru care dăduse alt coş de peşte. Începu să cureţe peştele cu o piatră ascuţită în timp ce sirenii în haine negre şi ghete negre, strigau la ei, plecaţi de acolo, locul este al nostru, l-am cumpărat, şi-şi fluturau hîrtiile şi armele, împuşcînd tot ce-n clipa aceea zbura în faţa lor, vrăbii, porumbei, raţe sălbatice, cocori veniţi din nou acasă, împuşcînd şi dînd drumul sirenelor de fier în liniştea dimineţii. Read the rest of this entry

Rudele Domnului (7)

Posted on

Stătea acolo cu toţi de faţă, cu Învăţătoarea deschizînd uşa şi închizînd‑o uşor, trecînd prin spatele lor să nu‑i tulbure şi aşezîndu‑se aproape de foc, spunîndu‑şi, au lucrat azi sîmbăta, deşi Legea lor nu le permite, au lucrat azi, pentru mine, au cărat de la Atelier talaş pentru foc, şi toate astea nu­mai pentru mine, tuşind şi strîngîndu‑şi mai bine scurta din piele de oaie pe care Orbul i‑o cumpărase de la Cel cu vite, toate astea pentru mine, şi cine sînt eu? gîndind la toate astea şi privind focul, flăcările lui, flăcările domoale şi somnoroase, pînă ce adormi acolo, cu ge­nunchii la gură, tuşind şi‑n somn, şi toate astea acolo, într‑o ca­meră de chirpici, cu Orbul în mijlocul ei ţinînd o cărămidă de pămînt amestecat cu paie, acolo într‑o casă spre care unii spu­neau că miroase a bălegar şi a vite, şi alţii, că miroase a violete de mare, cu Orbul în mijlocul camerei unde făceau foc, ţinînd spărtura aceea de pe­rete în mîini şi aşteptînd Copilul cu ochii friguroşi, să vină să se uite şi el.  Read the rest of this entry

Rudele Domnului (6)

Posted on

Un timp Orbul tăcu.
Copiii stăteau în jurul lui şi scormoneau în vatra săpată direct în pămînt şi cei mai mari gîndeau, ai lucrat sîmbătă, iar unul din ei gîndea, nu s a atins de Legea lor pentru că nu o cunoaşte, a cărat o mînă de talaş pentru noi şi Învăţătoare.
Un timp Orbul tăcu. Cei mari îl întrebară de unde ştie atîtea cîte le povestise, de unde ştii tu toate astea?, că nu vezi nici la doi paşi de tine, şi nu vezi nici focul din faţa ta, de unde ştii tu toate astea? Read the rest of this entry

Rudele Domnului (5)

Posted on

Sâmbătă lucrătoare.
Sâmbătă nelucrătoare.
Ucenicii rămaşi la Atelierul de tâmplărie erau liberi să aleagă. Unii lucrau, unii nu. Spuneau, nu ne lasă ai noştri, sau nu spuneau nimic.
Sâmbătă.
Ucenicul cel nou căra cu roaba talaşul într- un loc amenajat în spatele Atelierului. Orbul venea mereu să- l ajute, nu vreau nimic, numai să te ajut, dar Ucenicul îi dădea întot deauna un sac de talaş, pentru munca lui.
Ucenicul cel nou terminase şi veni din nou în Atelier. Ceilalţi spuneau, nu respecţi legea, lucrezi azi? în timp ce el privea pe geam şirul de oameni care aşteptau la fiecare sfârşit de săptămână o mână de talaş pentru foc, sau pentru lumina focului stând liniştiţi în faţa porţii, cu săculeţele din piele de capră goale, aşteptând să vină cineva, să deschidă poarta, semn că puteau intra în curtea Atelierului şi să- şi primească mâna de talaş.
Pentru foc.
Pentru lumină.  Read the rest of this entry

Rudele Domnului (4)

Posted on

Copiii Lacului.
Copiii Lacului şi Orbul.
Orbul venea singur din Sat şi Copiii îl aşteptau pe mal. Ei îl spălau. Pînă într o zi cînd Negustorul cu valizele lui pline de haine vechi, coborînd treptele de pămînt săpate direct în pămîntul malului, s a oprit în dreptul lor şi a început să spele hainele pe care le scotea din valize. Copiii nu ziceau nimic. Spălau mai departe Orbul şi l ştergeau cu iarbă verde. Nici Negustorul nu zicea nimic. Storcea hainele şi le agăţa în sălciile de pe malul apei, să se usuce. Socotea în gînd cît să ceară, şi adăuga preţul apei, spălatul, drumul şi etichetele. Copiii îşi puneau uşor, pe rînd, vîrful degetelor pe ochii Orbului, iar el le spunea, ai crescut, sau miroşi a iarbă, sau semeni cu soarele, şi tu cu luna, şi stelele s ar juca cu voi, sînt la fel, şi ei întrebau, sînt ca noi, sau sînt ca tine?
Read the rest of this entry

Rudele Domnului (3)

Posted on

Unii au luat o spre Oraş.
S-au despărţit într o Sîmbătă. Dormitoarele au rămas goale şi locurile lor în Atelier, goale, şi locul lor la masă, gol şi golurile pîlpîind în jurul lor s-au stins.
Au luat o spre Oraşul care se vedea în depărtare, un loc plutind dincolo de Lac, acolo unde ei întindeau mîna şi arătau celor care i întrebau, unde mergeţi, acolo, arătînd unda oraşului, descrierea lui pe care o ştiau de la negustorii veniţi să şi vîndă marfa lor, zarea decupată într o lumină de pulbere de fum şi umbre, acolo este, spuneau ei, miroase a ziduri noi, a temelie, este altfel decît aici, nu simţiţi mirosul de Oraş?
Stăteau tăcuţi privindu şi hainele cu semnele uceniciei lor cusute pe buzunarul drept şi mîinile pline de scorburi cu alte semne ale uceniciei lor.
S-au despărţit. Unii au rămas. Unii au plecat.
Read the rest of this entry

Rudele Domnului (2)

Posted on

Oaspeţi necunoscuţi? Cei aşteptaţi? Cei de pe drum? Cel întrebat nu răspunde. Şi buzele se mişcară în transă, repetând în trebarea: Sunteţi străin prin locurile astea?
Lumina zorilor, albă, lăptoasă, grasă ca şi pământul. Viţica nou născută azi- noapte, albă, lăptoasă, grasă ca şi pământul. Şi laptele întins celui străin sau numai necunoscut, sau numai venind din Oraş, sau celui care venise în dimineaţa aceea de primăvară, acolo, în mijlocul câmpului. Şi toate acestea într- o dimineaţă de primăvară, în timp ce el ştergea viţica albă din care ieşea abur, cu un ghemotoc de iarbă nouă, fără să- şi ridice ochii şi fără să- l privească pe cel străin care venise şi întrebase de el şi care stătea acolo în mijlocul câmpului care era al lui de când se ştia, întrebând încă o dată: Sunteţi nou prin locurile astea?
Toate acolo în câmp, sub cerul liber, fără martori şi fără vânt. Doar Oraşul dincolo de Lac într- o lumină de pulbere aurie de primăvară. Şi ei, unul în faţa altuia, Cel cu vite şi Ucenicul cel nou, întrebând unde este Atelierul de Tâmplărie.
Read the rest of this entry

Rudele Domnului (1)

Posted on

converted PNM file

Ce este oraşul? întreabă Învăţătoarea.
– Un sat mai mare, răspunseră copiii.
Învăţătoarea surâse. Apoi privi bucheţelul de violete sălbatice pus într- o călimară din sticlă transparentă cu încrustaţii de argint, pe care copiii o găsiseră într- o firidă din subteranele Vechii Cetăţi Domneşti dintr- un Timp Domnesc, din care se mai vedeau urme de ziduri. Privi Oraşul care se vedea în depărtare prin mica fereastră a clasei şi dictă mai departe.

Oraşul decupat în lumina zilei. Sau în lumina unui praf auriu.
Oraşul dincolo de Satul din Vale şi Satul Nou. Oraşul dincolo de Ostrov. Oraşul dincolo de Lac. Oraşul, mereu dincolo.
Şi Cerul plin ca o vitrină cu toate acestea.  Read the rest of this entry

Teancul de vederi (2)

Posted on

Frontiera

Lângă parfumerie era un raft cu vederi. Îmi cumpăram în fiecare zi câteva, la întâmplare, amestecând continentele şi mările. Realitatea, cutiuţa cu sare şi piper. Puneam teancul de vederi lângă ea, în acelaşi buzunar şi din când în când le pipăiam, să văd dacă nu le-am pierdut. Când nu mă puteam duce în magazin, priveam pe geam. La radio se dădea ora exactă. În satele africane era ziuă.
– Ce crezi că este?
– O femeie goală.
Răspunsul era rece pentru că vederea nu cuprindea nimic în genul acesta.
– Nu. Dincolo de ea.
Surâsul meu îl făcea să-şi îngusteze ochii. Tot nu credea că nu voi deveni niciodată pacienta lui. Mă lua de vârful bărbiei şi cu mişcări lente îmi înclina capul la dreapta, la stânga, în sus, în jos, nu, iubitule, nu am nimic, absolut nimic.
– Un palmier.
– Nu acolo, mai departe.
Îi arătam un punct alb în mijlocul vederii, aproape şters, prost tipărit.
– Un vapor cu pânze ?
Era puţin încurcat dar îşi revenea repede. Trăsăturile feţei se compuneau la loc după aceeaşi ordine. Erau clare ca linia întrebărilor de rutină pe care le punea pacienţilor. Îşi deschisese un cabinet particular în fostul turn de paraşutism. Înălţimea e benefică, spunea el. Îţi dă sentimentul fericirii. Dar el nu era fericit. Robinetul picura în continuare. Dar nu-l mai auzeam. Film mut.
Read the rest of this entry

Lecţii în particular (3)

Posted on

Frontiera

Lecţii în particular

Nu au dormit. Au stat amândoi în grădină pândind poarta, zorile, lumina, făgăduiala, acceptarea. Ziarul rămăsese pe marginea ferestrei şi nici unul nu vroia să-l deschidă. Ştiau. Şi totuşi femeia a clătinat din cap, la început nesigură, apoi repede, cu hotărâre.
– Nu, nu.
– Citeşte aici.
Anunţul era de două zile. Ana-Mia dormea încă. Nevasta lui Valter a intrat în vârful picioarelor şi s-a aşezat pe un scaun în faţa patului. Îşi pusese o pălărie împodobită cu o pană albă de lebădă sălbatică. O găsise pe malul ostrovului. Vârful pufului tremura imperceptibil. L-a dat jos gândindu-se la păsările pe care le căuta Ana-Mia. Stătea cu mâinile pe genunchi strângând o poşetă. Perdelele erau trase şi lumina se filtra ca un murmur subteran, curgător, delfic. Nu se auzea nici un zgomot clar. Era numai un susur de voci continue, trecând una din alta, fără întrerupere, fără tăgadă, fără putinţă de oprire. În curte Valter stătea pe o bancă.
– Da capo. Read the rest of this entry