Category Archives: Frontiera

Teancul de vederi (2)

Posted on

Frontiera

Lângă parfumerie era un raft cu vederi. Îmi cumpăram în fiecare zi câteva, la întâmplare, amestecând continentele şi mările. Realitatea, cutiuţa cu sare şi piper. Puneam teancul de vederi lângă ea, în acelaşi buzunar şi din când în când le pipăiam, să văd dacă nu le-am pierdut. Când nu mă puteam duce în magazin, priveam pe geam. La radio se dădea ora exactă. În satele africane era ziuă.
– Ce crezi că este?
– O femeie goală.
Răspunsul era rece pentru că vederea nu cuprindea nimic în genul acesta.
– Nu. Dincolo de ea.
Surâsul meu îl făcea să-şi îngusteze ochii. Tot nu credea că nu voi deveni niciodată pacienta lui. Mă lua de vârful bărbiei şi cu mişcări lente îmi înclina capul la dreapta, la stânga, în sus, în jos, nu, iubitule, nu am nimic, absolut nimic.
– Un palmier.
– Nu acolo, mai departe.
Îi arătam un punct alb în mijlocul vederii, aproape şters, prost tipărit.
– Un vapor cu pânze ?
Era puţin încurcat dar îşi revenea repede. Trăsăturile feţei se compuneau la loc după aceeaşi ordine. Erau clare ca linia întrebărilor de rutină pe care le punea pacienţilor. Îşi deschisese un cabinet particular în fostul turn de paraşutism. Înălţimea e benefică, spunea el. Îţi dă sentimentul fericirii. Dar el nu era fericit. Robinetul picura în continuare. Dar nu-l mai auzeam. Film mut.
Read the rest of this entry

Lecţii în particular (3)

Posted on

Frontiera

Lecţii în particular

Nu au dormit. Au stat amândoi în grădină pândind poarta, zorile, lumina, făgăduiala, acceptarea. Ziarul rămăsese pe marginea ferestrei şi nici unul nu vroia să-l deschidă. Ştiau. Şi totuşi femeia a clătinat din cap, la început nesigură, apoi repede, cu hotărâre.
– Nu, nu.
– Citeşte aici.
Anunţul era de două zile. Ana-Mia dormea încă. Nevasta lui Valter a intrat în vârful picioarelor şi s-a aşezat pe un scaun în faţa patului. Îşi pusese o pălărie împodobită cu o pană albă de lebădă sălbatică. O găsise pe malul ostrovului. Vârful pufului tremura imperceptibil. L-a dat jos gândindu-se la păsările pe care le căuta Ana-Mia. Stătea cu mâinile pe genunchi strângând o poşetă. Perdelele erau trase şi lumina se filtra ca un murmur subteran, curgător, delfic. Nu se auzea nici un zgomot clar. Era numai un susur de voci continue, trecând una din alta, fără întrerupere, fără tăgadă, fără putinţă de oprire. În curte Valter stătea pe o bancă.
– Da capo. Read the rest of this entry

Teancul de vederi (1)

Posted on

Frontiera

Teancul de vederi

Coboram scările într-un mare magazin. O femeie cu pielea ca un roi de albine mergea înaintea mea fluturând în jurul ei o fustă largă din nylon alb. Sărea treptele câte cinci, şase, deodată şi pentru o clipă plutea în aer. Fusta largă se înfoia ca o cupolă veneţiană, ca o paraşută elegantă şi-i multiplica la infinit această suspendare. Nylonul volatil şi inflamabil se aprindea de la soarele ce răsărea şi se transforma în roşu flamingo. Atunci ate-riza pe o treaptă într-un picior, îndoindu-l pe celălalt. Talpa pantofului întoarsă spre mine era ruptă. Călcâiul roz şi rotund ca un obraz de păpuşă chinezească se vedea prin gaura cât o monedă de un milion. Bineînţeles era un joc. Se întorcea spre mine cu o privire marină, liberă de orice obiect şi se adresa bărbatului care venea în urma mea:
– O prindem ?
Acesta dădea indiferent din umeri şi roiul de albine al femeii plutea mai departe. Cineva din mulţime mă împinse şi am fost nevoită să cobor câteva trepte într-un fel de căzătură.
– Scuzaţi.  Read the rest of this entry

Lecţii în particular (2)

Posted on

Frontiera

Lecţii în particular

Nu lipsise niciodată marţea şi joia de la cinematograf. Biletele se scumpeau şi el nu se întreba de ce. Cu banii luaţi pentru orele suplimentare reuşea să-şi cumpere abonamentul. Nu se împrumutase niciodată de bani şi-n ultimul timp gândul acesta îl îngrozea. Ştia că va trebui să o facă. Se gândi la coregraf. Apasă ultimele note şi coregraful se uită la el întrebător.
Toate elevele erau îmbrăcate în tricouri albe. Pregăteau un dans floral în cinstea unei sărbători. Obosite de atâtea repetiţii, se grăbeau să termine. Din cauza aceasta făceau multe greşeli şi coregraful relua cu un singur gest tot dansul de la început.
– Da capo.
Ana-Mia era la mijlocul şirului. Balerinele îşi făceau încălzirea cu un exerciţiu simplu, o unduire colectivă. Toni cânta şi renunţă la gândul banilor. Urmărea mâinile coregrafului şi imaginile din oglindă. Cerul de toamnă se reflecta în ea fără nici
o greutate, fără nici o consistenţă, fără nici o substanţă. Norii albi erau goi şi abia spre seară dacă reuşeau să strângă un gram de materie în ei. Zilele luminoase şi fragile împrumutau ca şi violetele minuscule, răcoarea de pe muşchiul zidurilor.
Şi deodată văzu că linia albă se desface lent într-un punct, se rupe fără nici o fisură în aparenţă, fără nici un preludiu, fără nici o logică în toată mişcarea dansului, fără nici o legătură cu întrebarea ei pusă demult, acum un an, acum cinci, acum zece:
– Domnule, noi facem parte din Cărţi ? O să scrie şi despre noi ?  Read the rest of this entry

Lecţii în particular (1)

Posted on

Frontiera

Lecţii în particular

Spre sfârşitul dansului Ana-Mia începuse să alunece de-a lungul barei de exerciţiu. Toni pianistul nu văzuse decât o linie subţire, foarte subţire, aproape nimic, îndoindu-se, strângându-se până deveni un ghem. De fapt văzuse totul în oglinda din faţa lui. Nu întorcea niciodată capul de teamă să nu piardă vreo mişcare. În ultimul timp nu mai auzea şi de aceea îl rugase pe coregraf să stea în faţa lui, să-i poată citi cuvintele după expresia mâinilor. Toni predase muzica toată viaţa în această şcoală, în acest oraş, în această lume.
Tuşi încet, ca şi cam şi-ar fi permis prea mult gândindu-se la persoana lui, dar aşa a fost, este adevărat, da.
Acum pe post de pianist suplinitor câştiga ceva în plus pentru abonamentul la cinematograf. Îi plăceau toate filmele, absolut toate. Imaginea căpăta pentru el o nuanţă auditivă şi nu pentru a înlocui ceva pierdut, nu pentru a compensa, ci pentru că pur şi simplu firea lui de artist modela celelalte simţuri fără nici un efort.
De două ori pe săptămână era văzut în rândul cinci, locul nouă. Avea abonament permanent şi iarna mai ales era singurul spectator. Acasă s-ar fi simţit la fel. Florile roz de hârtie creponată împodobeau cu ghirlande lungi sala de cinematograf.  Read the rest of this entry

Tricoul alb

Posted on

Frontiera

Repetiţiile la noul spectacol de balet erau amânate. Coregraful le-a spus, că de fapt nu mai erau obligatorii cel puţin câteva săptămâni, până ce lucrurile vor intra în normal. A mai adăugat, uitându-se pe fereastră, că el va rămâne în sală pentru cine vrea să repete.
– Cine doreşte, poate pleca acasă. Cei care rămân vor exersa îmbrăcaţi.
Se duse într-un colţ mai îndepărtat al sălii, urmat de Toni pianistul. Îi făcu semn acestuia să se aşeze. Se întoarse spre balerini şi ar fi vrut să nu citească nimic în ochii lor. Erau ultimele repetiţii. Premiera trebuia să aibă loc peste o lună. Balerini de excepţie, refuzaseră contracte în străinătate, tocmai ca să danseze în acest spectacol. Acum nu ştiau ce să facă. Se ţineau de mână şi coregraful observă că tremurau. De frig, de încordare sau poate de un sentiment pe care nici ei nu-l bănuiau. Frigul din sala de repetiţii le modifica sentimentele, intenţiile şi toată dragostea pentru oraş. Dar nu puteau să-l părăsească.
În sală nu se mai făcea focul de câteva zile şi nimeni nu ştia din ce cauză. Se invocase o scuză ambiguă, ceva între reparatul sobelor, acum iarna, zugrăvit şi impozite. Toate la un loc în preajma repetiţiei generale. Oricum, foc nu se mai făcea şi frigul devenise de nesuportat. Read the rest of this entry

Dunga orizontului (2)

Posted on

Frontiera

Într-o zi cineva se aplecase mult peste marginea ferestrei şi trenul se apropia. Nu putea să-şi dea seama ce este şi i se păru că jumătatea aceea de trup înoată prin aer. Trenul se oprise pentru un minut. La ferestre nu era nimeni. Nu coborî nimeni. Nu urcă nimeni. Trenul plecă aşa cum venise. Convoiul de maşini şi oameni care aşteptau la barieră se puse în mişcare. Rozalia continua să facă semne părinţilor. Nimeni nu întoarse capul. Rămase un timp în dud privind locul gol din faţa gării. Cât vedeai cu ochii numai câmpuri. Până la dunga orizontului. Îşi duse mâna la frunte ştergându-şi broboanele de sudoare. În sân, forfota vârfurilor de mătase îi făcea rău. Lucrau de zor. Poarta scârţâi şi Marcel nu îndrăznea să intre. Rămase în drum strigând-o.
– Dă-te jos din dud.
Rozalia ascunse fotografia părinţilor în sân. Mătasea începuse să dea pe dinafară.
– Ce vrei ?
– Să vorbim.
– Noi doi ?
Marcel începu să frece praful drumului cu un picior. Două fulare roşii îi atârnau de-a lungul braţelor.
– Da.
– Ce să vorbim noi doi ?
– Păi, eu mi-s băiat.
Read the rest of this entry

Dunga orizontului (1)

Posted on

Frontiera

Dunga orizontului

Mama Rozaliei se îmbrăca încet. Hainele de sărbătoare puse pe speteaza scaunului de cu seară aveau o ordine rituală şi la fiecare atingere trupul bătrân se înfiora de prospeţime şi răcoare. Prin fereastră se vedea cerul plin de stele. Lucrurile din cameră înăbuşite într-o formă neclară, puţin dospită erau acoperite de un puf alb. Numai tăblia patului pus lângă fereastră se decupa cristalină pe toată întinderea întunericului. Semăna cu un bulgăre de sare, un pahar gol, un măr îngheţat. Îngerii albi îşi plecau capetele unul spre altul, urmărind prin desişul trandafirilor, drumurile luminate de stele. Sub pat câteva coşuri cu frunze de dud se legănau. Foiala viermilor de mătase era necontenită. Lucrau tot timpul.
Rozalia dormea. Mama ei se aplecă şi o sărută. Obrajii miroseau ca două săculeţe burdujite cu făină. În colţul gurii, o furnică rămase nemişcată. Femeia o luă cu vârful degetelor şi pentru o clipă, o simţi zbătându-se. Tresări. Îi dădu drumul pe podea suflând uşor asupra ei.
– Hai, du-te.
Read the rest of this entry

Camera zero (4)

Posted on

Frontiera

Camera zero

O rază de soare se prelungi de-a lungul ferestrei până la uşă. Titu o urmări un timp, mângâind mătasea buzunarelor.
– Este aceeaşi rază de soare. La ora asta trece prin dreptul meu. Sunt pustiu. Calu-popii pleca să ducă rufele spălate. Pleca cu fratele meu. Se ţineau de mână. Pe mine nu m-au luat niciodată. Cele două balansoare se legănau singure. Mai târziu raza de soare ca o dungă de lumină trecea printre ele, despărţindu-le. Mergeam pe ea ca pe-o sârmă subţire şi luminoasă, ţinându-mi mâinile întinse ca nişte aripi. Calu-popii urca dealul cu fratele meu de mână, două siluete mici, aplecate în lumina soarelui dogoritor. Şi deodată, fratele meu se smulgea din mâna ei şi alerga înapoi spre casă, fluturându-şi braţele, Titu, Titule, stai să vin şi eu, opreşte-te, aşteaptă-mă şi pe mine. Calu-popii mergea mai departe, singură pe tot dealul, trăgând căruţul cu rufe spălate după ea. Era o siluetă şi mai mică, forfotind la dunga orizontului, până nu se mai vedea. Atunci traversam camera şi mă aşezam la fereastra din spate, care dădea spre ostrov. Apa era ca o oglindă mată, nelăsând să treacă nimic dincolo de ea. Câţiva oameni stăteau nemişcaţi în bărcile făcute din anvelope de cauciuc. Pe întinderea apei păreau la fel de îndepărtaţi ca oricare alt lucru real. Priveau soarele. Spre seară Calu-popii se întorcea cu obrajii arzând de dogoarea soarelui şi căruţul plin cu alte rufe de spălat. Răsuceam cheia încă odată în broască şi nu o lăsam să intre. Aşteptam să se topească sârma aceea subţire şi luminoasă pe care mersesem. Read the rest of this entry

Camera zero (3)

Posted on

Frontiera

Camera zero

Ieşeam în vârful picioarelor din umbra plăcută a camerei în plin soare. Ostrovul era pustiu. Pietrele lunguieţe cu care erau pavate străzile îmi aminteau de carapacea racilor. Vroiam să fiu cât mai departe. Urcam dealul gâfâind şi odată ajuns în piaţa de pe platformă stăteam să mă odihnesc. Pe tarabe, pe jos, fructele şi legumele putrede aruncate, îmi făceau rău. Oriunde îmi întorceam ochii vedeam lădiţe pline cu raci. Forfota lor oarbă şi greoaie mă înnebunea. În ultimul timp prindeau atât de mulţi că îi aduceau în butoaie, camioane întregi. Vomitam de frică lângă o ladă de gunoi. Piaţa se numea „Delfinului”, după numele unei străzi din apropiere, dar pe tabla indicatoare cineva desenase cu bidineaua, un rac cât toate zilele.
Din cauza mea vânduseră partea lor de casă şi ne mutasem în alt cartier. Dar era ca o aripă amputată. În locul unde ştiam că fusese, se crea o masă vaporoasă de materie, o nebuloasă, a delfinilor dacă vreţi, a crabilor, chiar şi a racilor. Butoaiele se topeau, curgeau unul din altul, era o mişcare lentă şi uşoară, o rotaţie tot mai largă şi-n cele din urmă devenea numai o nebuloasă. Tot ostrovul plutea în jurul meu, uşor, fără adâncuri, numai o oglindă de ape. Şi casele la fel. O recunoşteam pe a noastră, se rotea odată cu celelalte. Calul-popii şi naşa mea se legănau încă în balansoare, în umbra plăcută a camerei din fundul curţii. Trecem în fugă pe lângă ele, ca pe lângă un şir de umbre luminoase. Niciodată, niciodată, nu am putut să mă opresc din fuga aceasta continuă. Vedeam numai o secundă zâmbetul de pe buzele lor, fluturând ca o pasăre care îşi ia zborul. Erau femei tinere încă şi fundele din cordonul taliei sugerau că ar fi vorba de nişte fetiţe. Asta vroiau ? Read the rest of this entry