Category Archives: Cărți de proză

Rudele Domnului (2)

Posted on

Oaspeţi necunoscuţi? Cei aşteptaţi? Cei de pe drum? Cel întrebat nu răspunde. Şi buzele se mişcară în transă, repetând în trebarea: Sunteţi străin prin locurile astea?
Lumina zorilor, albă, lăptoasă, grasă ca şi pământul. Viţica nou născută azi- noapte, albă, lăptoasă, grasă ca şi pământul. Şi laptele întins celui străin sau numai necunoscut, sau numai venind din Oraş, sau celui care venise în dimineaţa aceea de primăvară, acolo, în mijlocul câmpului. Şi toate acestea într- o dimineaţă de primăvară, în timp ce el ştergea viţica albă din care ieşea abur, cu un ghemotoc de iarbă nouă, fără să- şi ridice ochii şi fără să- l privească pe cel străin care venise şi întrebase de el şi care stătea acolo în mijlocul câmpului care era al lui de când se ştia, întrebând încă o dată: Sunteţi nou prin locurile astea?
Toate acolo în câmp, sub cerul liber, fără martori şi fără vânt. Doar Oraşul dincolo de Lac într- o lumină de pulbere aurie de primăvară. Şi ei, unul în faţa altuia, Cel cu vite şi Ucenicul cel nou, întrebând unde este Atelierul de Tâmplărie.
Read the rest of this entry

Rudele Domnului (1)

Posted on

converted PNM file

Ce este oraşul? întreabă Învăţătoarea.
– Un sat mai mare, răspunseră copiii.
Învăţătoarea surâse. Apoi privi bucheţelul de violete sălbatice pus într- o călimară din sticlă transparentă cu încrustaţii de argint, pe care copiii o găsiseră într- o firidă din subteranele Vechii Cetăţi Domneşti dintr- un Timp Domnesc, din care se mai vedeau urme de ziduri. Privi Oraşul care se vedea în depărtare prin mica fereastră a clasei şi dictă mai departe.

Oraşul decupat în lumina zilei. Sau în lumina unui praf auriu.
Oraşul dincolo de Satul din Vale şi Satul Nou. Oraşul dincolo de Ostrov. Oraşul dincolo de Lac. Oraşul, mereu dincolo.
Şi Cerul plin ca o vitrină cu toate acestea.  Read the rest of this entry

Teancul de vederi (2)

Posted on

Frontiera

Lângă parfumerie era un raft cu vederi. Îmi cumpăram în fiecare zi câteva, la întâmplare, amestecând continentele şi mările. Realitatea, cutiuţa cu sare şi piper. Puneam teancul de vederi lângă ea, în acelaşi buzunar şi din când în când le pipăiam, să văd dacă nu le-am pierdut. Când nu mă puteam duce în magazin, priveam pe geam. La radio se dădea ora exactă. În satele africane era ziuă.
– Ce crezi că este?
– O femeie goală.
Răspunsul era rece pentru că vederea nu cuprindea nimic în genul acesta.
– Nu. Dincolo de ea.
Surâsul meu îl făcea să-şi îngusteze ochii. Tot nu credea că nu voi deveni niciodată pacienta lui. Mă lua de vârful bărbiei şi cu mişcări lente îmi înclina capul la dreapta, la stânga, în sus, în jos, nu, iubitule, nu am nimic, absolut nimic.
– Un palmier.
– Nu acolo, mai departe.
Îi arătam un punct alb în mijlocul vederii, aproape şters, prost tipărit.
– Un vapor cu pânze ?
Era puţin încurcat dar îşi revenea repede. Trăsăturile feţei se compuneau la loc după aceeaşi ordine. Erau clare ca linia întrebărilor de rutină pe care le punea pacienţilor. Îşi deschisese un cabinet particular în fostul turn de paraşutism. Înălţimea e benefică, spunea el. Îţi dă sentimentul fericirii. Dar el nu era fericit. Robinetul picura în continuare. Dar nu-l mai auzeam. Film mut.
Read the rest of this entry

Lecţii în particular (3)

Posted on

Frontiera

Lecţii în particular

Nu au dormit. Au stat amândoi în grădină pândind poarta, zorile, lumina, făgăduiala, acceptarea. Ziarul rămăsese pe marginea ferestrei şi nici unul nu vroia să-l deschidă. Ştiau. Şi totuşi femeia a clătinat din cap, la început nesigură, apoi repede, cu hotărâre.
– Nu, nu.
– Citeşte aici.
Anunţul era de două zile. Ana-Mia dormea încă. Nevasta lui Valter a intrat în vârful picioarelor şi s-a aşezat pe un scaun în faţa patului. Îşi pusese o pălărie împodobită cu o pană albă de lebădă sălbatică. O găsise pe malul ostrovului. Vârful pufului tremura imperceptibil. L-a dat jos gândindu-se la păsările pe care le căuta Ana-Mia. Stătea cu mâinile pe genunchi strângând o poşetă. Perdelele erau trase şi lumina se filtra ca un murmur subteran, curgător, delfic. Nu se auzea nici un zgomot clar. Era numai un susur de voci continue, trecând una din alta, fără întrerupere, fără tăgadă, fără putinţă de oprire. În curte Valter stătea pe o bancă.
– Da capo. Read the rest of this entry

Teancul de vederi (1)

Posted on

Frontiera

Teancul de vederi

Coboram scările într-un mare magazin. O femeie cu pielea ca un roi de albine mergea înaintea mea fluturând în jurul ei o fustă largă din nylon alb. Sărea treptele câte cinci, şase, deodată şi pentru o clipă plutea în aer. Fusta largă se înfoia ca o cupolă veneţiană, ca o paraşută elegantă şi-i multiplica la infinit această suspendare. Nylonul volatil şi inflamabil se aprindea de la soarele ce răsărea şi se transforma în roşu flamingo. Atunci ate-riza pe o treaptă într-un picior, îndoindu-l pe celălalt. Talpa pantofului întoarsă spre mine era ruptă. Călcâiul roz şi rotund ca un obraz de păpuşă chinezească se vedea prin gaura cât o monedă de un milion. Bineînţeles era un joc. Se întorcea spre mine cu o privire marină, liberă de orice obiect şi se adresa bărbatului care venea în urma mea:
– O prindem ?
Acesta dădea indiferent din umeri şi roiul de albine al femeii plutea mai departe. Cineva din mulţime mă împinse şi am fost nevoită să cobor câteva trepte într-un fel de căzătură.
– Scuzaţi.  Read the rest of this entry

Lecţii în particular (2)

Posted on

Frontiera

Lecţii în particular

Nu lipsise niciodată marţea şi joia de la cinematograf. Biletele se scumpeau şi el nu se întreba de ce. Cu banii luaţi pentru orele suplimentare reuşea să-şi cumpere abonamentul. Nu se împrumutase niciodată de bani şi-n ultimul timp gândul acesta îl îngrozea. Ştia că va trebui să o facă. Se gândi la coregraf. Apasă ultimele note şi coregraful se uită la el întrebător.
Toate elevele erau îmbrăcate în tricouri albe. Pregăteau un dans floral în cinstea unei sărbători. Obosite de atâtea repetiţii, se grăbeau să termine. Din cauza aceasta făceau multe greşeli şi coregraful relua cu un singur gest tot dansul de la început.
– Da capo.
Ana-Mia era la mijlocul şirului. Balerinele îşi făceau încălzirea cu un exerciţiu simplu, o unduire colectivă. Toni cânta şi renunţă la gândul banilor. Urmărea mâinile coregrafului şi imaginile din oglindă. Cerul de toamnă se reflecta în ea fără nici
o greutate, fără nici o consistenţă, fără nici o substanţă. Norii albi erau goi şi abia spre seară dacă reuşeau să strângă un gram de materie în ei. Zilele luminoase şi fragile împrumutau ca şi violetele minuscule, răcoarea de pe muşchiul zidurilor.
Şi deodată văzu că linia albă se desface lent într-un punct, se rupe fără nici o fisură în aparenţă, fără nici un preludiu, fără nici o logică în toată mişcarea dansului, fără nici o legătură cu întrebarea ei pusă demult, acum un an, acum cinci, acum zece:
– Domnule, noi facem parte din Cărţi ? O să scrie şi despre noi ?  Read the rest of this entry

Lecţii în particular (1)

Posted on

Frontiera

Lecţii în particular

Spre sfârşitul dansului Ana-Mia începuse să alunece de-a lungul barei de exerciţiu. Toni pianistul nu văzuse decât o linie subţire, foarte subţire, aproape nimic, îndoindu-se, strângându-se până deveni un ghem. De fapt văzuse totul în oglinda din faţa lui. Nu întorcea niciodată capul de teamă să nu piardă vreo mişcare. În ultimul timp nu mai auzea şi de aceea îl rugase pe coregraf să stea în faţa lui, să-i poată citi cuvintele după expresia mâinilor. Toni predase muzica toată viaţa în această şcoală, în acest oraş, în această lume.
Tuşi încet, ca şi cam şi-ar fi permis prea mult gândindu-se la persoana lui, dar aşa a fost, este adevărat, da.
Acum pe post de pianist suplinitor câştiga ceva în plus pentru abonamentul la cinematograf. Îi plăceau toate filmele, absolut toate. Imaginea căpăta pentru el o nuanţă auditivă şi nu pentru a înlocui ceva pierdut, nu pentru a compensa, ci pentru că pur şi simplu firea lui de artist modela celelalte simţuri fără nici un efort.
De două ori pe săptămână era văzut în rândul cinci, locul nouă. Avea abonament permanent şi iarna mai ales era singurul spectator. Acasă s-ar fi simţit la fel. Florile roz de hârtie creponată împodobeau cu ghirlande lungi sala de cinematograf.  Read the rest of this entry

Tricoul alb

Posted on

Frontiera

Repetiţiile la noul spectacol de balet erau amânate. Coregraful le-a spus, că de fapt nu mai erau obligatorii cel puţin câteva săptămâni, până ce lucrurile vor intra în normal. A mai adăugat, uitându-se pe fereastră, că el va rămâne în sală pentru cine vrea să repete.
– Cine doreşte, poate pleca acasă. Cei care rămân vor exersa îmbrăcaţi.
Se duse într-un colţ mai îndepărtat al sălii, urmat de Toni pianistul. Îi făcu semn acestuia să se aşeze. Se întoarse spre balerini şi ar fi vrut să nu citească nimic în ochii lor. Erau ultimele repetiţii. Premiera trebuia să aibă loc peste o lună. Balerini de excepţie, refuzaseră contracte în străinătate, tocmai ca să danseze în acest spectacol. Acum nu ştiau ce să facă. Se ţineau de mână şi coregraful observă că tremurau. De frig, de încordare sau poate de un sentiment pe care nici ei nu-l bănuiau. Frigul din sala de repetiţii le modifica sentimentele, intenţiile şi toată dragostea pentru oraş. Dar nu puteau să-l părăsească.
În sală nu se mai făcea focul de câteva zile şi nimeni nu ştia din ce cauză. Se invocase o scuză ambiguă, ceva între reparatul sobelor, acum iarna, zugrăvit şi impozite. Toate la un loc în preajma repetiţiei generale. Oricum, foc nu se mai făcea şi frigul devenise de nesuportat. Read the rest of this entry

Dunga orizontului (2)

Posted on

Frontiera

Într-o zi cineva se aplecase mult peste marginea ferestrei şi trenul se apropia. Nu putea să-şi dea seama ce este şi i se păru că jumătatea aceea de trup înoată prin aer. Trenul se oprise pentru un minut. La ferestre nu era nimeni. Nu coborî nimeni. Nu urcă nimeni. Trenul plecă aşa cum venise. Convoiul de maşini şi oameni care aşteptau la barieră se puse în mişcare. Rozalia continua să facă semne părinţilor. Nimeni nu întoarse capul. Rămase un timp în dud privind locul gol din faţa gării. Cât vedeai cu ochii numai câmpuri. Până la dunga orizontului. Îşi duse mâna la frunte ştergându-şi broboanele de sudoare. În sân, forfota vârfurilor de mătase îi făcea rău. Lucrau de zor. Poarta scârţâi şi Marcel nu îndrăznea să intre. Rămase în drum strigând-o.
– Dă-te jos din dud.
Rozalia ascunse fotografia părinţilor în sân. Mătasea începuse să dea pe dinafară.
– Ce vrei ?
– Să vorbim.
– Noi doi ?
Marcel începu să frece praful drumului cu un picior. Două fulare roşii îi atârnau de-a lungul braţelor.
– Da.
– Ce să vorbim noi doi ?
– Păi, eu mi-s băiat.
Read the rest of this entry

Dunga orizontului (1)

Posted on

Frontiera

Dunga orizontului

Mama Rozaliei se îmbrăca încet. Hainele de sărbătoare puse pe speteaza scaunului de cu seară aveau o ordine rituală şi la fiecare atingere trupul bătrân se înfiora de prospeţime şi răcoare. Prin fereastră se vedea cerul plin de stele. Lucrurile din cameră înăbuşite într-o formă neclară, puţin dospită erau acoperite de un puf alb. Numai tăblia patului pus lângă fereastră se decupa cristalină pe toată întinderea întunericului. Semăna cu un bulgăre de sare, un pahar gol, un măr îngheţat. Îngerii albi îşi plecau capetele unul spre altul, urmărind prin desişul trandafirilor, drumurile luminate de stele. Sub pat câteva coşuri cu frunze de dud se legănau. Foiala viermilor de mătase era necontenită. Lucrau tot timpul.
Rozalia dormea. Mama ei se aplecă şi o sărută. Obrajii miroseau ca două săculeţe burdujite cu făină. În colţul gurii, o furnică rămase nemişcată. Femeia o luă cu vârful degetelor şi pentru o clipă, o simţi zbătându-se. Tresări. Îi dădu drumul pe podea suflând uşor asupra ei.
– Hai, du-te.
Read the rest of this entry