Teancul de vederi (2)

Posted on

Frontiera

Lângă parfumerie era un raft cu vederi. Îmi cumpăram în fiecare zi câteva, la întâmplare, amestecând continentele şi mările. Realitatea, cutiuţa cu sare şi piper. Puneam teancul de vederi lângă ea, în acelaşi buzunar şi din când în când le pipăiam, să văd dacă nu le-am pierdut. Când nu mă puteam duce în magazin, priveam pe geam. La radio se dădea ora exactă. În satele africane era ziuă.
– Ce crezi că este?
– O femeie goală.
Răspunsul era rece pentru că vederea nu cuprindea nimic în genul acesta.
– Nu. Dincolo de ea.
Surâsul meu îl făcea să-şi îngusteze ochii. Tot nu credea că nu voi deveni niciodată pacienta lui. Mă lua de vârful bărbiei şi cu mişcări lente îmi înclina capul la dreapta, la stânga, în sus, în jos, nu, iubitule, nu am nimic, absolut nimic.
– Un palmier.
– Nu acolo, mai departe.
Îi arătam un punct alb în mijlocul vederii, aproape şters, prost tipărit.
– Un vapor cu pânze ?
Era puţin încurcat dar îşi revenea repede. Trăsăturile feţei se compuneau la loc după aceeaşi ordine. Erau clare ca linia întrebărilor de rutină pe care le punea pacienţilor. Îşi deschisese un cabinet particular în fostul turn de paraşutism. Înălţimea e benefică, spunea el. Îţi dă sentimentul fericirii. Dar el nu era fericit. Robinetul picura în continuare. Dar nu-l mai auzeam. Film mut.

Un panou mare cu reclamă pentru peşte congelat, acoperea toate etajele pe un perete întreg. Construiseră un mini ocean în care înota o sirenă adevărată.
Femeia plutea în faţa mea ca o corabie feniciană şi aş fi vrut să nu se oprească niciodată, nicăieri. Dar ea cobora o treaptă şi-l întreba pe bărbatul care venea în urma mea:
– O prindem ?
Indiferenţa acestuia mă obosise şi am renunţat la amândoi. Mi-am schimbat traseul. Uneori nu cumpăram nimic. Mă plimbam prin magazin şi la sfârşit mă opream la parfumerie. Îmi plăceau sticlele goale, de diverse culori, pentru reclamă. Mă ascundeam şi priveam lumea de afară prin ele. Limitele dispăreau şi totul devenea degajat, temporar. Un burete uriaş ştergea din când în când imaginea. Mă retrăgeam speriată. Întrebările soţului meu pătrundeau ca un bisturiu. Locul şi efectul erau bine calculate. Turnul de paraşutism transformat în cabinet medical, oamenii care veneau necontenit la el şi aşteptau uneori zi şi noapte pentru a le veni rândul, mă trezeau la realitate. Orice suferinţă omenească era pentru el o posibilitate de a cerceta şi a vindeca. În rest, vederile erau numai pentru mine.
Coboram scările şi mă gândeam la el. La ieşire, un efeb practicant mă ajunse din urmă şi căuta să-mi explice ceva.
Neliniştea lui ţinea mai mult de frumuseţe decât de dezordine. Soţul meu ar fi preferat a doua explicaţie.
– Doamnă, nu aţi plătit vederile, vă rog, poftiţi cu mine.
Stăteam în pragul uşii. De afară bătea un vânt sec şi uscat. Trotuarele erau goale şi oamenii se grăbeau spre case. La radio se dădea ora exactă. În satele africane era noapte.
I-am înapoiat teancul de vederi. Mările mi s-au desprins uşor de degete ca şi cum nu le-aş fi atins niciodată. Am ieşit în grabă şi am început să alerg spre casă. Strângeam în buzunarul paltonului cutiuţa cu sare şi piper.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: