Lecţii în particular (2)

Posted on

Frontiera

Lecţii în particular

Nu lipsise niciodată marţea şi joia de la cinematograf. Biletele se scumpeau şi el nu se întreba de ce. Cu banii luaţi pentru orele suplimentare reuşea să-şi cumpere abonamentul. Nu se împrumutase niciodată de bani şi-n ultimul timp gândul acesta îl îngrozea. Ştia că va trebui să o facă. Se gândi la coregraf. Apasă ultimele note şi coregraful se uită la el întrebător.
Toate elevele erau îmbrăcate în tricouri albe. Pregăteau un dans floral în cinstea unei sărbători. Obosite de atâtea repetiţii, se grăbeau să termine. Din cauza aceasta făceau multe greşeli şi coregraful relua cu un singur gest tot dansul de la început.
– Da capo.
Ana-Mia era la mijlocul şirului. Balerinele îşi făceau încălzirea cu un exerciţiu simplu, o unduire colectivă. Toni cânta şi renunţă la gândul banilor. Urmărea mâinile coregrafului şi imaginile din oglindă. Cerul de toamnă se reflecta în ea fără nici
o greutate, fără nici o consistenţă, fără nici o substanţă. Norii albi erau goi şi abia spre seară dacă reuşeau să strângă un gram de materie în ei. Zilele luminoase şi fragile împrumutau ca şi violetele minuscule, răcoarea de pe muşchiul zidurilor.
Şi deodată văzu că linia albă se desface lent într-un punct, se rupe fără nici o fisură în aparenţă, fără nici un preludiu, fără nici o logică în toată mişcarea dansului, fără nici o legătură cu întrebarea ei pusă demult, acum un an, acum cinci, acum zece:
– Domnule, noi facem parte din Cărţi ? O să scrie şi despre noi ? 
Toni s-a oprit o clipă frecându-şi două degete, da, este pulbere, vine iarna. Poate nu înţelesese întrebarea, deşi lucrul acesta nu i se mai întâmplase demult. Citea cuvintele de pe buzele oricui cu aceeaşi uşurinţă cu care descifra partiturile. În jurul lor era linişte. Ana-Mia stătea în faţa lui urmărind absentă un gândac auriu pe marginea zidurilor. Parfumul violetelor îl ameţise şi se învârtea derutat în cercuri tot mai mici până a căzut jos. L-a împins cu vârful pantofului într-o parte, într-o rigolă.
– Care noi ?
Şi poate aşa s-a întrebat şi nevasta lui Valter când a văzut o cu tot soarele în spate, acum un an, cinci, acum zece ani, cincisprezece. Culegea strugurii în curtea din spatele gării şi Ana-Mia a deschis poarta cu grijă, urmărind ceva, norii sau ploile, sau nimic, pur şi simplu îi plăcea să se uite la cer. Când femeia, s-a apropiat mai mult de ea, Ana-Mia a ţipat uşor. A dat roată curţii, s-a mai uitat odată înapoi şi a plecat. Nevasta lui Valter s-a luat după ea. Aproape i se părea firesc că fetiţa aceasta va fi a ei, da, am s-o hrănesc numai cu miere şi lapte, stupii ăia ar mai trebui înmulţiţi, da, dar tot timpul între ele se punea ceva, un pod, o apă, dealul, praful drumului, zvonul, un vis, nimicul, ploile, da, mai ales zvonul. Ar fi întins mâna s-o oprească dar se temea să nu o sperie. Urmărea ceva pe cer şi nevasta lui Valter s-a uitat şi ea făcându-şi mâna streaşină la ochi. Nu se vedeau decât norii albi, laptele şi mierea, moartea şi iubirea.
Lângă ostrov Ana-Mia s-a oprit. S-a întors brusc şi i-a pus aceeaşi întrebare, şi nici măcar cu aceleaşi cuvinte şi nici măcar împingând cu vârful pantofului un gândac auriu şi mort în rigolă:
– Cine eşti tu ?
Nevasta lui Valter s-a dat un pas înapoi, trecându-şi încet limba peste buzele uscate, umezindu-le ca şi cum s-ar fi pregătit să răspundă. Şi nu era frică ceea ce simţea ea şi nici durere. Un fel de derută, de neîncredere în faţa unei întrebări atât de simple, pe care nu şi-o pusese niciodată. Ar fi vrut să zâmbească, Doamne iartă-mă, e doar un copil, ce-i veni să mă întrebe aşa ?
A întins mâna şi Ana-Mia şi-a lăsat capul în palma ei. Adormise. Nu mai era nimic între ele, nici ploile, nici visul, soarele, praful drumului, nici dealul, apa, nici podul, numai zvonul, da, zvonul mai era încă. S-a trezit repede:
– N-aţi văzut nişte păsări trecând?
Era un fel de enervare în glasul ei. Femeia i-a spus că da, acum trec destule păsări pe aici, unele chiar rămân pe malul ostrovului, o zi, două.
– Dar cum sunt ?
– Uitaţi aşa, mari, mari.
Ana-Mia deschise braţele într-un cerc larg. În spatele ei soarele portocaliu înghiţise tot cerul. Erau pe malul apei şi deasupra lor oraşul plutea într-o somnolenţă răbdătoare. Le aştepta pe amândoi.
Când a intrat cu ea în casă, adormită şi tremurătoare, punând şi-n somn întrebări, Valter mânca singur la masă. Era aproape noapte şi stelele stăteau îngrămădite deasupra oraşului. Era o linişte subterană. Apa se auzea curgând la mii de km. depărtare, dincolo de deal, dincolo da gară, dincolo de ultimul câmp. În afara oraşului. În afara lumii.

(…)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: