Lecţii în particular (1)

Posted on

Frontiera

Lecţii în particular

Spre sfârşitul dansului Ana-Mia începuse să alunece de-a lungul barei de exerciţiu. Toni pianistul nu văzuse decât o linie subţire, foarte subţire, aproape nimic, îndoindu-se, strângându-se până deveni un ghem. De fapt văzuse totul în oglinda din faţa lui. Nu întorcea niciodată capul de teamă să nu piardă vreo mişcare. În ultimul timp nu mai auzea şi de aceea îl rugase pe coregraf să stea în faţa lui, să-i poată citi cuvintele după expresia mâinilor. Toni predase muzica toată viaţa în această şcoală, în acest oraş, în această lume.
Tuşi încet, ca şi cam şi-ar fi permis prea mult gândindu-se la persoana lui, dar aşa a fost, este adevărat, da.
Acum pe post de pianist suplinitor câştiga ceva în plus pentru abonamentul la cinematograf. Îi plăceau toate filmele, absolut toate. Imaginea căpăta pentru el o nuanţă auditivă şi nu pentru a înlocui ceva pierdut, nu pentru a compensa, ci pentru că pur şi simplu firea lui de artist modela celelalte simţuri fără nici un efort.
De două ori pe săptămână era văzut în rândul cinci, locul nouă. Avea abonament permanent şi iarna mai ales era singurul spectator. Acasă s-ar fi simţit la fel. Florile roz de hârtie creponată împodobeau cu ghirlande lungi sala de cinematograf. 
Atmosfera era călduţă, ploioasă, netedă, cuminte, pozitivă, obligatorie. Da, poate altă dată şi-ar fi dorit mai mult, de exemplu, un concert de orgă, fără nici un comentariu, fără nici un adjectiv, fără nici un adaos.
Multe femei râdeau într-un fel aparte când îl vedeau. Zvonul acela că nevastă-sa îl părăsise în noaptea nunţii era pură născocire, literatură. Oraşul îşi crea cărţile sale. Fără ele nici nu ar fi existat.
Poate zvonul nu pornise de la cineva, de la cineva anume, de la vreun om, pentru că atunci când venise în oraş, în urmă ca mulţi ani, nu cunoştea pe nimeni şi nimeni nu ştia nimic despre el.
Şi-a scos floarea de nuntă de la reverul hainei şi a privit-o îndelung în lumina soarelui ce răsărea. Un grup de oameni se apropia cântând. Nevastă-sa bătea în geam să-i deschidă. Era spre dimineaţă. Toni a trecut repede pe lângă spuma aceea rămasă în pragul uşii, aiurită şi surâzătoare, cu ochii umezi, da, ea surâdea întruna, şi i-a dat cheia murmurând ceva nedesluşit. Da, dar ce i-a spus ? Ce anume ?
Toni s-a urcat în primul tren care pleca din Gara de Nord şi a coborât la ultima staţie, adică aici. Aşa vorbea lumea, oraşul, în fine aşa spuneau toţi. Era aşteptat.
Coborând din tren, Toni s-a lăsat în voia unui sentiment, aproape senzual de bucurie şi uitare. Da, îşi spunea în gând, teatral şi clasic, de-acum aici voi trai, aici voi muri, poate, nimeni nu va ştii cine sunt, cine am fost şi până la urmă voi uita şi eu. Cunosc lumina aceasta, seamănă cu un cuvânt vechi şi de preţ, pierdut pentru totdeauna prin dicţionare. Nimic brutal, nimic nou.
– Da capo.
Nu auzise indicaţia coregrafului. Ochii îi urmăreau degetele şi înţelese că trebuie să reia melodia de la început.
(…)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: