Tricoul alb

Posted on

Frontiera

Repetiţiile la noul spectacol de balet erau amânate. Coregraful le-a spus, că de fapt nu mai erau obligatorii cel puţin câteva săptămâni, până ce lucrurile vor intra în normal. A mai adăugat, uitându-se pe fereastră, că el va rămâne în sală pentru cine vrea să repete.
– Cine doreşte, poate pleca acasă. Cei care rămân vor exersa îmbrăcaţi.
Se duse într-un colţ mai îndepărtat al sălii, urmat de Toni pianistul. Îi făcu semn acestuia să se aşeze. Se întoarse spre balerini şi ar fi vrut să nu citească nimic în ochii lor. Erau ultimele repetiţii. Premiera trebuia să aibă loc peste o lună. Balerini de excepţie, refuzaseră contracte în străinătate, tocmai ca să danseze în acest spectacol. Acum nu ştiau ce să facă. Se ţineau de mână şi coregraful observă că tremurau. De frig, de încordare sau poate de un sentiment pe care nici ei nu-l bănuiau. Frigul din sala de repetiţii le modifica sentimentele, intenţiile şi toată dragostea pentru oraş. Dar nu puteau să-l părăsească.
În sală nu se mai făcea focul de câteva zile şi nimeni nu ştia din ce cauză. Se invocase o scuză ambiguă, ceva între reparatul sobelor, acum iarna, zugrăvit şi impozite. Toate la un loc în preajma repetiţiei generale. Oricum, foc nu se mai făcea şi frigul devenise de nesuportat.
Victor, prim balerin, se îmbolnăvise. O dublă pneumonie peste care el vroia să treacă cu uşurinţă. O socotea un fleac în comparaţie cu premiera. Se prezenta primul la repetiţii şi pleca ultimul. Se simţea foarte bine când dansa. Tricoul alb era ca o aură, o cămaşă care-l apăra. Aşa credea el. Transpira şi nu mai simţea frigul. Dar la sfârşitul unei repetiţii a căzu jos. Toni, pianistul, nu a îndrăznit să întrebe nimic. I-a dat paltonul lui şi l-a dus acasă. Toţi balerinii au venit.
Victor a zăcut bolnav câteva zile. Febra îi uscase buzele, lăsându-i un gust străin, de neparticipare. Ca şi cum cineva trăise în locul lui şi el se uitase. Văzuse totul, dar nu participase cu nimic. Vroia să iasă cât mai repede din starea aceasta.
– Trebuie ! Nu pot renunţa tocmai acum. Nu pot !
Se dădu jos din pat. Îşi simţea trupul greu. Găsi nişte biscuiţi vechi şi se vârî repede din nou în pat.
– Numai de n-ar fi gerul asta cumplit!
Trupul lui s-a lăsat repede cuprins de stropul de căldură şi a adormit. Visa numai ţărmuri însorite, pepeni galbeni şi flori de vară. Din când în când, coregraful îi făcea semne, chemându-l înapoi. Violeta, logodnica lui, îi aducea apă într-un pahar de argint. Îi ţinea capul pe braţul ei şi-i dădea să bea.
S-a trezit spre seară. Un timp a privit întunericul de afară şi din cameră. Foarte departe, pe cer, câteva stele. Păreau adăposturi pentru animale mărunte.
– Da, am să repet singur. Asta e, cum de nu mi-am dat seama? Nu mă duc la sală, am să repet acasă.
A coborât din pat şi s-a dus la lumină. Comutatorul a răsunat sec.
– Bine, dar nici lumină?
Se uita la becul din mijlocul tavanului. Câteva secunde a stat aşa, cu capul dat pe spate, cu ochii măriţi de încordare. În întuneric, becul semăna cu un animal spânzurat de cu un fir lung de tavan.
– Dar trebuie să găsesc ceva!
Pieptul i se destinse într-o respiraţie largă. Întotdeauna când nu vă reuşeşte ceva, le spunea coregraful, faceţi o pauză, numai o secundă. Trageţi aer în piept şi ţineţi-l cât mai mult. Veţi avea o rezervă de oxigen şi de viaţă pentru orice împrejurare.
– Da, asta este. Aşa am să fac.
Se duse în faţa ferestrei şi o deschise larg. Un val de frig îl sili să închidă ochii, dar nu se mişcă din loc. Începu să respire rar şi uşor. Mintea şi inima i se eliberau treptat, treptat, de orice corpuri străine. Deveniră una singură.
– În fond sunt liber şi fac ce vreau. Am să-mi închipui că este lumină. Da. Am să-mi închipui că becul s-a aprins.
Găsi tricoul alb sub pernă şi se îmbrăcă cu el. Se duse din nou la comutator. Îl răsuci. Lumina se aprinse. Cu gesturi simple, se aşeză în faţa oglinzii. Repetă în gând melodia pianistului, câteva măsuri înainte să intre el. Zâmbi şi îşi îndepărtă uşor mâinile pe lângă corp. În oglindă se vedea fereastra deschisă şi cortina. Stătea în spatele ei. Urmărea şirul balerinelor. Lumina era puternică şi el observă o şuviţă de păr care tremura pe gâtul uneia dintre ele. Se uită spre sală. Era arhiplină.
Mai trase odată aer în piept şi se avântă în scenă. Trebuia să intre printr-un salt foarte înalt. Niciodată nu-i reuşise atât de bine. De uimire, sala încremeni. Lumina reflectoarelor cădea din plin pe chipul lui. Zâmbea. Era frumos şi fericit.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: