Dunga orizontului (2)

Posted on

Frontiera

Într-o zi cineva se aplecase mult peste marginea ferestrei şi trenul se apropia. Nu putea să-şi dea seama ce este şi i se păru că jumătatea aceea de trup înoată prin aer. Trenul se oprise pentru un minut. La ferestre nu era nimeni. Nu coborî nimeni. Nu urcă nimeni. Trenul plecă aşa cum venise. Convoiul de maşini şi oameni care aşteptau la barieră se puse în mişcare. Rozalia continua să facă semne părinţilor. Nimeni nu întoarse capul. Rămase un timp în dud privind locul gol din faţa gării. Cât vedeai cu ochii numai câmpuri. Până la dunga orizontului. Îşi duse mâna la frunte ştergându-şi broboanele de sudoare. În sân, forfota vârfurilor de mătase îi făcea rău. Lucrau de zor. Poarta scârţâi şi Marcel nu îndrăznea să intre. Rămase în drum strigând-o.
– Dă-te jos din dud.
Rozalia ascunse fotografia părinţilor în sân. Mătasea începuse să dea pe dinafară.
– Ce vrei ?
– Să vorbim.
– Noi doi ?
Marcel începu să frece praful drumului cu un picior. Două fulare roşii îi atârnau de-a lungul braţelor.
– Da.
– Ce să vorbim noi doi ?
– Păi, eu mi-s băiat.

Rozalia porni spre casă. Se grăbea să schimbe frunzele de dud din coşuri.
– Ai să vezi tu!
Aruncă după ea cu toate zdrenţele. Cădeau în drum, uşoare.
– Întoarce-te! Întoarce-te, Rozalia! Uită-te la mine!
În vârful dealului, sora lui, Manda, îl striga. Toată ziua umblase după el, căutându-l.
– Marcel, hai acasă.
Uneori stătea zile întregi pe câmp, cu braţele întinse, cu pălăria ruptă, îndesată pe ochi, ca o sperietoare de ciori. Furnicile se plimbau pe pielea lui ca pe scoarţa pământului. Nu le mai simţea. Fularele roşii fâlfâiau în jurul braţelor. Manda trecea pe lângă el, nu, nu este el, e numai lemn, şi alerga mai departe.
– Marcel! Marcel !
Întorcea capul şi se uita după ea. Sub pălăria mare, spartă, îndesată pe ochi, două picături se prelingeau pe gâtul uscat. Era numai piele şi oase. Ciugulea alături de găinile lui Valter, grăunţe în sala de aşteptare din gară. Apoi se ducea pe câmp. Întindea braţele şi fularele roşii fluturau în jurul lui.
Caii băteau dunga orizontului. Oraşul nu se mai vedea demult.
– Întoarce-te Rozalia ! Uită-te la mine.
Fata se gândi că nu are ce să-i fie frică. Se întoarse cu toată faţa, zâmbi şi porni spre el. Îl găsi singur în mijlocul câmpului, cu fularele roşii acoperindu-i trupul gol. Când ajunse lângă el, Rozalia se aplecă şi-i înfăşură picioarele în mătase de porumb.
El ridică secera deasupra ei. Gâtul alb se dezgoli. Părinţii ei o aşteptau la dunga orizontului.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: