Dunga orizontului (1)

Posted on

Frontiera

Dunga orizontului

Mama Rozaliei se îmbrăca încet. Hainele de sărbătoare puse pe speteaza scaunului de cu seară aveau o ordine rituală şi la fiecare atingere trupul bătrân se înfiora de prospeţime şi răcoare. Prin fereastră se vedea cerul plin de stele. Lucrurile din cameră înăbuşite într-o formă neclară, puţin dospită erau acoperite de un puf alb. Numai tăblia patului pus lângă fereastră se decupa cristalină pe toată întinderea întunericului. Semăna cu un bulgăre de sare, un pahar gol, un măr îngheţat. Îngerii albi îşi plecau capetele unul spre altul, urmărind prin desişul trandafirilor, drumurile luminate de stele. Sub pat câteva coşuri cu frunze de dud se legănau. Foiala viermilor de mătase era necontenită. Lucrau tot timpul.
Rozalia dormea. Mama ei se aplecă şi o sărută. Obrajii miroseau ca două săculeţe burdujite cu făină. În colţul gurii, o furnică rămase nemişcată. Femeia o luă cu vârful degetelor şi pentru o clipă, o simţi zbătându-se. Tresări. Îi dădu drumul pe podea suflând uşor asupra ei.
– Hai, du-te.

Îşi mai sărută odată fata trăgând adânc pe nări mirosul dulce de făină şi plecă. Afară întunericul începuse să se dilate. Din loc în loc, se deschideau spărturi largi şi prin ele lumina se arunca în gol, ca un înotător cu capul înainte. Din pământ şi pielea cailor care aşteptau, ieşeau aburi. Universul se învârtea aproape. Puteai să spui, da, te-am găsit. Femeia agăţă de uşa micii brutării un carton pe care scrisese: „Închis pentru 3 zile. Sărbătoare în familie.”
Trapul mărunt al cailor pornise. Pe toată şoseaua nu mai era nimeni. Ploua mărunt şi-n somnul ei Rozalia culegea picăturile de ploaie de pe frunze. Părinţii ei, drepţi şi ceremonioşi, unul lângă altul stăteau cu mâinile odihnindu-se în poală. Se duceau la o nuntă în oraşul vecin, la o nepoată mai de departe. Rozalia se trezi.
Lucrurile din cameră erau înmuiate în lumină şi întuneric. Toate o împingeau înapoi. Încercă să se dea jos din pat dar nu reuşi. Se întoarse pe partea cealaltă. Farfuria cu dude pusă pe masă se depărta de ea, făcându-ce tot mai mică.
Trapul mărunt al cailor se auzea singuratic pe toată şoseaua. Ploaia încetase şi lumina nu aparţinea nimănui. Era o certitudine orală. Ostrovul răsfrângea soarele în culori trandafirii. Părinţii ei ajunseseră la barieră şi amândoi se uitară deodată înapoi. Urcată în cel mai înalt dud, Rozalia le făcea semn cu mâna. Încercă să-i ajungă, se rătăci în mulţime, întrebă în dreapta şi stânga, dar nu reuşi să-i mai găsească.
Trenul se auzi fluierând în defileu. După aceea intra în câmp deschis, mergând în linie dreaptă. Valter ieşi afară şi întinse fanionul. Gestul lui avea ceva dramatic şi regal, pândind vreo batistă fluturând, un mic semn de prietenie, de recunoaştere, aşa, de participare la acelaşi univers. Fanionul se desfăşura ca o câmpie. De atâta vreme ţesătura se rărise până la destrămare. Trecerea era liberă.

(…)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: