Camera zero (4)

Posted on

Frontiera

Camera zero

O rază de soare se prelungi de-a lungul ferestrei până la uşă. Titu o urmări un timp, mângâind mătasea buzunarelor.
– Este aceeaşi rază de soare. La ora asta trece prin dreptul meu. Sunt pustiu. Calu-popii pleca să ducă rufele spălate. Pleca cu fratele meu. Se ţineau de mână. Pe mine nu m-au luat niciodată. Cele două balansoare se legănau singure. Mai târziu raza de soare ca o dungă de lumină trecea printre ele, despărţindu-le. Mergeam pe ea ca pe-o sârmă subţire şi luminoasă, ţinându-mi mâinile întinse ca nişte aripi. Calu-popii urca dealul cu fratele meu de mână, două siluete mici, aplecate în lumina soarelui dogoritor. Şi deodată, fratele meu se smulgea din mâna ei şi alerga înapoi spre casă, fluturându-şi braţele, Titu, Titule, stai să vin şi eu, opreşte-te, aşteaptă-mă şi pe mine. Calu-popii mergea mai departe, singură pe tot dealul, trăgând căruţul cu rufe spălate după ea. Era o siluetă şi mai mică, forfotind la dunga orizontului, până nu se mai vedea. Atunci traversam camera şi mă aşezam la fereastra din spate, care dădea spre ostrov. Apa era ca o oglindă mată, nelăsând să treacă nimic dincolo de ea. Câţiva oameni stăteau nemişcaţi în bărcile făcute din anvelope de cauciuc. Pe întinderea apei păreau la fel de îndepărtaţi ca oricare alt lucru real. Priveau soarele. Spre seară Calu-popii se întorcea cu obrajii arzând de dogoarea soarelui şi căruţul plin cu alte rufe de spălat. Răsuceam cheia încă odată în broască şi nu o lăsam să intre. Aşteptam să se topească sârma aceea subţire şi luminoasă pe care mersesem.

A doua zi tânărul făcu o criză de astm în timp ce povestea. Doctorul i-a spus că poate continua mai târziu, eventual poate veni altădată.
– Altădată nu mai am timp să aştept atât. Spuneţi mai bine că nu vă pasă de mine, dar tot am să vorbesc, cât am să vreau, auzi când lucrurile nu mai au nici o culoare şi formă apăsaţi pe butonul de alarmă, ce buton? nu există nici un buton în cameră, altceva există, cineva care a intrat odată cu noi, este aici cu noi, îl aud cum respiră, tot timpul am numărat, suntem patru, patru, nu trei cum credeţi voi, să-l numărăm şi pe el, să vină şi el să spună ce are de spus, ce, nu are ? ce buton de alarmă, parcă ştii când trebuie, tot mai crezi că poţi să rezişti o clipă, două, un veac, natura a fost întotdeauna de partea noastră, nu-i aşa ?
Nu rosti aceste vorbe. Respira din ce în ce mai greu şi doctorul îl sprijini de un maldăr de paraşute. Titu îi cedă locul lui de la fereastră. Doctorul îi făcu din nou semn să tacă. Tânărul se uită mai atent la el. Albise. Albise ? Nu, era alb din totdeauna, m-am molipsit de la povestea lui Titu. Ziarul ăsta, trebuia să aducă şi ziarul cu el, altfel nu ar fi fost adevărat, ce vrea să demonstreze, că fratele lui a murit şi că el mai trăieşte, n-are decât să moară atunci.
Titu se ghemui cu genunchii la gură în mijlocul camerei. Tânărului i se păru că devenise mai mare, ia uite, nu mai are loc în toată camera, ştiam că ne minte cu povestea lui, când l-am văzut prima dată era un mormoloc în poala naşei mele, îl dădea uţa, uţa, el a fost răsfăţatul, alesul, Calu-popii îl încuia în casă să nu iasă afară, în soare, să nu leşine, să nu i se facă rău, în timp ce ea mergea cu celalalt de mână prin tot ostrovul şi strângea rufe pentru spălat, dar nici el nu a scăpat, ia, uite ce lumină pe faţa lui, are tot soarele în cap.
Tânărul se ridică în picioare şi îşi îndreptă umerii. Se duse la Titu şi se aplecă deasupra lui. Titu se uită în ochii lui. O zări pentru o clipă pe femeia care-l legănase în poală, era naşa tânărului, se juca cu el, profilul sever şi îngândurat al copilului o făcea să izbucnească în râs şi să iasă din ascunzătoare, de fiecare dată alta, un dulap gol, rulota din curte, draperiile groase, cutele adânci din ele, dar mai ales camera care dădea spre ostrov, camera lor, râdea şi fugea desculţă, tălpile mici pe podelele goale şi calde aveau cel mai gingaş sunet. Titu o asculta cu ochii închişi, căutându-l, venind spre el, şi el, ascuns în altă cameră pe care ea nu o cunoştea.
Tânărul se duse la locul lui lângă fereastră.
– Doctore, el spune că a cunoscut-o pe Calu-popii dar eu nu-l ţin minte. Ştiu că venea cineva la ea şi o ajuta să spele rufele, o femeie pe care o chema Dida, care avea o haină roşie ca tunica mercurului, dar de băiat nu-mi amintesc. O ţin în minte foarte bine, era în fiecare zi la noi în casă, dar pe băiat nu l-am văzut niciodată. Nici Calu-popii nu mi-a vorbit de el, numai de naşa lui, femeia care o ajuta la spălatul rufelor.
Începuse să se însereze. Întunericul semăna cu murmurul de pe scară. Uşor, călător, o albină delfică. Doctorul se gândea la tânăr, are dreptate, cred că mai este cineva cu noi în cameră, îl simt şi eu, cineva care nu se lasă numărat, poate nu vrea, poate este fratele lui Titu, nu, am numărat de zeci de ori, suntem numai noi trei, numai noi trei, Titu, tânărul care a venit cu el şi eu, numai trei, trei.
Adormi numărând. Titu se duse lângă tânăr. Se uitau amândoi pe fereastră, cerul era limpede şi norii pluteau deasupra ostrovului, la fel de limpezi. Imaginile erau cunoscute, odihnitoare. Stelele lunecau mereu spre poarta sudului. Altele veneau în loc. Peste o zi, două aveau să zărească marginea ostrovului, ultimele case. Calu-popii urca dealul trăgând căruţul cu rufe după ea şi celalalt îşi flutura mâinile, strigându-l, Titu, Titule, stai să vin şi eu, aşteaptă-mă şi pe mine, ia-mă şi pe mine cu tine, Titule, unde te duci tu ?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: