Camera zero (3)

Posted on

Frontiera

Camera zero

Ieşeam în vârful picioarelor din umbra plăcută a camerei în plin soare. Ostrovul era pustiu. Pietrele lunguieţe cu care erau pavate străzile îmi aminteau de carapacea racilor. Vroiam să fiu cât mai departe. Urcam dealul gâfâind şi odată ajuns în piaţa de pe platformă stăteam să mă odihnesc. Pe tarabe, pe jos, fructele şi legumele putrede aruncate, îmi făceau rău. Oriunde îmi întorceam ochii vedeam lădiţe pline cu raci. Forfota lor oarbă şi greoaie mă înnebunea. În ultimul timp prindeau atât de mulţi că îi aduceau în butoaie, camioane întregi. Vomitam de frică lângă o ladă de gunoi. Piaţa se numea „Delfinului”, după numele unei străzi din apropiere, dar pe tabla indicatoare cineva desenase cu bidineaua, un rac cât toate zilele.
Din cauza mea vânduseră partea lor de casă şi ne mutasem în alt cartier. Dar era ca o aripă amputată. În locul unde ştiam că fusese, se crea o masă vaporoasă de materie, o nebuloasă, a delfinilor dacă vreţi, a crabilor, chiar şi a racilor. Butoaiele se topeau, curgeau unul din altul, era o mişcare lentă şi uşoară, o rotaţie tot mai largă şi-n cele din urmă devenea numai o nebuloasă. Tot ostrovul plutea în jurul meu, uşor, fără adâncuri, numai o oglindă de ape. Şi casele la fel. O recunoşteam pe a noastră, se rotea odată cu celelalte. Calul-popii şi naşa mea se legănau încă în balansoare, în umbra plăcută a camerei din fundul curţii. Trecem în fugă pe lângă ele, ca pe lângă un şir de umbre luminoase. Niciodată, niciodată, nu am putut să mă opresc din fuga aceasta continuă. Vedeam numai o secundă zâmbetul de pe buzele lor, fluturând ca o pasăre care îşi ia zborul. Erau femei tinere încă şi fundele din cordonul taliei sugerau că ar fi vorba de nişte fetiţe. Asta vroiau ?

Titu Marian nu răspunse imediat. De câtea ore pipăia pereţii, sistematic, pe porţiuni mici. Din loc în loc bătea cu degetul, apoi asculta cu urechea lipită de zid.
Tânărul se opri din povestit şi-l întrebă pe doctor din priviri, ce are, vrea să plece ?
– Nu ştiu, cred că nu. În orice caz ar fi ultimul lucru pe care l-ar dori.
– Şi atunci ce caută ?
Tânărul se duse la uşă şi o deschise din nou. Şirul de oameni înghesuiţi unul după altul pe scăriţa îngustă de fier se răsuci spre ei. Toţi îi priveau. Aşteptau semnul doctorului care-i poftea înăuntru. Murmurul era difuz, pierzându-se în josul scării.
– Poftim, Titule, poţi să pleci. Nu te opreşte nimeni.
Titu Marian se duse şi închise uşa. Se întoarse în mijlocul camerei, gândindu-se la cei doi gemeni. Îşi înfundă mai bine mâinile în buzunare. Era un loc unde îi făcea plăcere să-şi închipuie că s-ar putea ascunde. Căptuşeala moale şi lucioasă l-ar fi înconjurat ca o baie curgătoare. Începu să alunece. Doctorul se duse lângă el.
– Da, domnule.
– Povestiţi. Tot ce vreţi. Orice. Ce n-aţi spus nimănui, tot ce puteţi. Mergeţi cât mai departe, până unde vreţi. Aici nu vă opreşte nimeni. Vă ascult.
Titu făcu din nou un cerc aerian cu mâinile în jurul lui apoi începu:
– Băiatul meu a murit. Camera în care a fost găsit era intactă, perfectă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nici un obiect nu era căzut, nu era mişcat de la locul lui. Din cele 30 de garsoniere cât avea blocul, toate s-au prăbuşit la cutremur, toate. Numai una singură, una, a rămas neatinsă. Înăuntru era băiatul meu. Amănuntele, cred că le cunoaşteţi din ziare. La vremea respectivă a scris toată presa.
Scoase din buzunarul hainei un ziar vechi, împăturit cu grijă.
– Vreţi să-l citiţi ?
– Nu. Vă cred deşi, dacă îmi amintesc bine băiatul a fost găsit împreună cu tatăl lui.
– Da. Era fratele meu geamăn.

(…)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: