Camera zero (2)

Posted on

Frontiera

Camera zero

– Anul trecut, Calu-popii, iertare Titule, mai trăia. Fusesem să o văd de mai multe ori în ultima vreme, mânat de un instinct hipersocial dar mai ales dintr-o pornire ofensivă faţă de mine. Vroiam să recuperez toate lucrurile, tot timpul de care trăsesem fără milă, nefăcând nimic, să mă bucur de fiecare clipă, care îmi fusese dăruită mie, stăpânul nopţilor şi zilelor mele. Vroiam o recuperare totală. Era o pornire firească în situaţia în care mă găseam.
Aveam impresia că niciodată nu făcusem ceea ce vroiam, ce aş fi dorit.
La început această situaţie mă neliniştise, mă obosise, vroiam să-mi capăt zilelor, dar treptat devenise creatoare, benefică, aducătoare de bucurii nebănuite. Devenise un vis pe care-l credeam pierdut. Mă sculam noaptea şi desenam sute de schiţe, de planşe, până la cel mai mic amănunt, de exemplu un pahar de bucătărie, solniţe, rafturi, până la cele mai frumoase Universităţi şi Palate regale sau de cultură.

Calu-popii stătea în aceeaşi casă pe care o ştiam atât de bine şi care fusese a noastră. Totul mă lega de ea. Ştiam pe dinafară planurile casei, mobila, facturile de cumpărare, ce se găseşte în pod, în pivniţă, de ce am vândut partea noastră, de ce ne-am mutat. Era ca un animal viu, domestic, care trăise lângă mine atâta timp şi eu nu-i dădusem nici o atenţie. Verificam tot, ziua când terminaseră foişorul de lemn din curte, rulota transformată în bucătărie de vară, fotografiile, bijuteriile vândute sau date prin case de amanet şi nerăscumpărate niciodată. Tot ce-mi venea în minte era al meu. Era un sentiment pe care-l cunoşteam. Memoria afectivă nu mă înşela, era o dragoste pe care eu o înşelasem, bătând câmpii, luându-mă după val, noul val, care mergea în altă parte decât unde vroiam eu. Îmi făcusem o listă lungă cu toate rudele pe care vroiam să le văd. Erau toate ale mele. Calu-popii, cum era cunoscută de toată lumea, iertare Titule, era prietenă cu naşa mea. Doar ea singură îi mai spunea pe nume, Voico, dragă Voicuţo, ce mai faci, câţi ani aveai tu când te-ai măritat?
După această întrebare urma ceremonialul pieptănatului în faţa oglinzii, o dorinţă arzătoare punând stăpânire pe ele, căutând, răscolind toată casa, numai să găsească o agrafă, un pieptăne, o buclă dorită în clipa aceea cu ardoare, pentru că aşa era în fotografie. Şi astfel se afundau amândouă într-o reconstituire barbară, săracă. Răspunsul venea târziu. Suna dulce şi desfătător, aveam paisprezece ani, aveam paisprezece ani şi mi-au dat zestre moşia de la Radovanu, da, Voicuţo, ce moşie aveaţi voi acolo, ce livadă, nu mai sunt ale noastre, nu mai sunt, le-am pierdut. Naşa mea se referea mai degrabă la vremurile trecute decât la nişte lucruri epuizabile şi cealaltă zâmbea, cu gândurile pierdute. Adormea prima. Braţul aluneca moale pe marginea balansoarului şi degetele mai fluturau o clipă înainte să o cuprindă somnul cu adevărat. Gestul acela însemna, valea, ducă-se dacă s-au dus, mergem şi noi după ele, valea. Rămâneam lângă ea nemişcat, ţinându-mi răsuflarea, îngrozit că aş putea să o tulbur. Nu îndrăzneam decât să-mi plimb privirea pe pereţi şi să urmăresc fotografiile, multe, foarte multe. Pereţii aproape că se prăbuşeau sub ele. În toate, naşa mea era însoţită de doi bărbaţi, apoi urma grupul, câmpia, Valea Coadelor, moşia de la Radovanu, crângul de pini. Calu-popii făcea figură aparte. Era înalta şi osoasă şi numai într-o fotografie apărea alături de naşa mea. Stăteau amândouă lângă un copac, îmbrăcate în costume naţionale, ţinând bucheţele de flori în mâini. În spatele lor se mai zărea silueta unui bărbat şi nu am aflat niciodată cine este. Urmăream punctul acela capricios, neclar, şi nici una din femei nu recunoştea că în ziua aceea mai fusese cineva cu ele. Silueta lui se pierdea printre copacii din apropiere. Amândouă negau, da, nu mai era nimeni cu noi, bărbaţii rămăseseră acasă, nu aveau chef de plimbare, şi Voica, ea a spus, să mergem să ne plimbăm prin pădure, era zăpuşeală şi ne-am pus nişte cămăşi de vară, subţiri, erau o grămadă prin toată casa, nu le mai purta nimeni, ţin minte foarte bine, în ziua aceea bărbatul Voichii a fost împuşcat, l-au găsit în pădurea din spatele casei, noi abia ne întorsesem.
Sunetul glonţului tras o făcea să deschidă ochii pentru o clipă ca şi cum s-ar fi trezit. Adormea din nou cu surâsul fluturând pe buze.

(…)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: