Liniștea nopții

Posted on

Fratele geamăn a lui Titu era călugăr pe Muntele Athos. Făcuse un an de medicină , dar într-o zi, în sala de disecții, a plecat. Fratele meu, Titu și el , erau nedespărțiți. Fratele meu a făcut tot medicina. A terminat în același an cu Titu și au lucrat amândoi , un timp, într-un spital din sudul țării. După ce fratele geamăn a lui Titu a plecat pe Muntele Athos, fratele meu, într-un fel , a devenit fratele lui Titu. Erau nedespărțiți , până au plecat medici voluntari, Titu în Siria, fratele meu în Irak. Ne-am risipit în lume, ba unii chiar în cer.
Fratele geamăn a lui Titu ne spusese de multe ori că va pleca. Și într-o zi de iarnă, eram în Postul Nașterii Domnului, a plecat. Era în grupul de studenți din sala de disecții. S-a întors spre Titu și i-a spus :
— Aici ne despărțim.
Nu căuta nimic, sau ce căuta el , nu era în sala de disecții. I-a îmbrățișat pe Titu și pe fratele meu, și s-a dus spre candela care ardea pe o măsuță lângă ușa de la intrarea în sala de disecții. A sărutat icoana Maicii Domnului cu pruncul în brațe, și a plecat. Nici Titu , nici fratele meu nu au spus nimic. Știau că va pleca. Lecția de anatomie a continuat. Titu și fratele meu s-au învoit de la cursuri și s-au plimbat amăndoi prin oraș. Au cumpărat cinci pâini, din bursa de studenți, și le-au dus oamenilor care locuiau în rulotele din parcul cartierului nostru.
Fratele geamăn a lui Titu cobora în fiecare an din Muntele Athos, în postul Crăciunului, și venea acasă. Într-un fel, acasă, era doar pentru noi. Pentru el, acasă, era pe Munte, într-o chilie , de unde se vedea marea și largul ei . Trecea pe la noi și ne aducea un butoiaș cu măsline murate. Ne povestea despre bătrânii măslini de pe Munte, și de cei din grădina de lângă chilia lui. Primii călugări care veniseră pe Munte , îi găsiseră aici. Erau măslini sălbatici, cu fructe mici, dar cu timpul deveniseră foarte roditori. El era ucenic la un bătrân călugăr și culegeau măslinele împreună. Le puneau în butoiașe de lemn și le murau în oțet de vin și trandafiri. Fratele geamăn a lui Titu ne aducea în fiecare an un butoiaș de măsline , și așa ieșeam din iarnă. Cu măsline și cu pâine . Uneori ne aducea și pește și fructe de mare. Le cumpăra în drum , dintr-un sat de pescari de la poalele Muntelui, în timp ce aștepta feribotul .
Vânzătorul ambulant trecu din nou prin vagonul nostru. L-am întrebat dacă nu are și măsline . Mi se făcuse poftă de gustul lor . N-ar fi fost ca măslinele murate aduse de fratele lui Titu, dar era iarnă și dorința de a gusta din roadele pământului, era foarte puternică. La fel mi se întâmpla și pe Stația Spațială. Mă duceam în sera de pe modulul ” Earth” și miroseam frunzele de la răsadurile de roșii. Nu apăruseră încă roșiile , dar îmi era de ajuns , mireasma lor .Erau răsaduri de acasă.
Vânzătorul s-a uitat în coșul lui. Nu avea măsline .De obicei, se vindeau și în tren, ca și alunele sau semințele de floarea soarelui, în pungi mici, pentru drum.
— Vă aduc de la vagonul restaurant.
S-a îndepărtat din vagon în vagon, oferind călătorilor din trenul de noapte, căte ceva de cumpărat. Începuse să ningă liniștit, și sus pe cer, stelele erau tot mai albastre și îndepărtate. Strălucirea lor mă ținea trează. Poate nu gustul de măsline murate, sau nu numai el , declanșase o volută stelară, ci și măslinii sălbatici de pe Munte care fuseseră acolo, înainte de primii călugări. Rămăseseră cu ei . Fratele geamăn a lui Titu făcea întotdeauna o pauză, după ce vorbea despre ei.
Nu numai acestea declanșaseră starea stelară de bine , ci și chipul fratelui lui Titu. Își lăsase barbă și părul negru îi crescuse pănă la umeri . Avea ochii albaștri, ca și Titu, și mâinile blânde . Mai ales atunci când ne dădea butașii de trandafiri de pe Munte, din grădina din fața chiliei lui. Butașii de trandafiri aveau spini, și el îi punea jos , în marchiza noastră, jos pe pamănt, lăngă o lădiță cu amestec de pământ și nisip. Butașii erau înfășurați în fâșii de pânză albă, și aveau încă pământ de pe Munte. Primăvara, mama scutura bine firimiturile de pământ din fâșiile de pânză albă , și le amesteca cu pământul și nisipul din lădița de răsaduri. Ne lăsa pe noi, copiii, să punem răsadurile.
Vânzătorul ambulant se întoarse de la vagonul restaurant și îmi aduse câteva măsline într-un bol de ceramică. Am vrut să-i plătesc , dar m-am oprit cu un gest elegant.
— Din partea casei !
Am zâmbit amândoi. Trenul de noapte putea fi considerat o ” casă “. Ca și Stația Spațială. O casă temporară. Nu știam dacă să pun semnul întrebării. Stația Spațială, o casă temporară ? Rulotele din parcul de lângă strada noastră, erau de ani buni , acolo. Nimic nu era temporar acolo, decât anotimpurile . Rulotele erau ca niște module .Oamenii se obișnuiseră să trăiască în ele. Erau rulote ambulante de circ , care semănau cu vagoanele unui tren . Se auzea și muzică de dimineață, sau spre seară, când aprindeau lumina . Ferestrele erau mici și galbene , din cauza hârtiei pe care o puneau în geam . Aveau antene parabolice de televizor . Iarna ieșea fum prin burlanele scoase prin tavanul rulotelor. Era o mica comunitate de oameni, trăind în aceste ” vagoane ” mici. Și preotul din cartier, și Titu și fratele meu , mergeau la ei , de câte ori îi chemau. Mama le trimetea îmbrăcăminte , lucruri rămase mici pentru noi. Le spăla și le călca , apoi lega pachetul cu o sfoară din lână albă. I le dădea fratelui meu și el le ducea oamenilor și copiilor care trăiau în aceste rulote. Nu erau temporare. Mulțumeau lui Dumnezeu pentru aceste daruri și pentru bucata de pământ , unde își așezaseră tabăra de rulote.
Femeia cu fetița în brațe care se urcase odată cu mine în trenul de noapte, coborî scările din bare de aluminiu, din vagonul de la etaj. Pașii erau moi, deși călca apăsat pe plușul ce tapeta scările. Se ținea cu grijă de bara de aluminiu. Fetița pe care o ținea pe brațul stâng, se trezi. Tânărul cu rucsacul de culoarea muntelui, cobora și el , ducând geanta de voiaj a femeii.
— S-a făcut frig sus !
I-am invitat să ia loc lângă mine . Femeia din fața mea se opri o clipă din navigarea pe tableta digitală , și-l invita pe tânăr lângă ea. Între ei era cutia de carton cu păsările albe înăuntru. Tănărul se mută pe bancheta din fața mea și femeia cu fetița în brațe, se întoarse ușor spre mine , și începu să alăpteze. Laptele curse câteva picături pe fața fetiței și ea se apleca și le sărută. Se șterse pe buze , cu vârful degetelor. Șalul alb din lână de țară îi acoperea umerii și brațul stâng . Era ca un paravan pentru sânii plini de lapte și pentru fetiță. Fetița avea un fir de lână roșie , prins la căciulița albă.
Pe Stația Spațială, Chidori-san născuse o fetiță. Ea și soțul ei făceau parte din echipajul permanent de pe Stație. Erau de aproape doi ani pe Stația Spațială și se pregăteau să plece mai departe , într-o altă misiune. ” Coborâseră” pe Pământ cu ceilalți membri ai echipajului, și urmau să se întoarcă pe Stația Spațială , ei trei , eu și încă un astronaut japonez. De pe Stația Spațială urma să plecăm toți cinci, mai departe.
Fetița lui Chidori-san se numea Ibi. Într-un fel , eu eram ” nașa “ei, pentru că o asistasem pe Chidori-san, la naștere . I-am pus numele după numele fetiței mele, Bibi, care murise la 14 ani. Fetița mea nu a vorbit . O singură dată a spus, Ibi, de la numele de alint cu care o strigam, Bibi. La un timp oarecare , nu-mi amintesc când, după moartea ei , mi-a spus clar și limpede , în vis :
— Semințele oamenilor sunt din cer .
Am păstrat asta toată viața , în inima mea . Deși nu o auzisem niciodată vorbind , am recunoscut vocea ei. Erau de ajuns cele două silabe din numele ei .
Pe Stația Spațială, în timp ce Chidori-san o alăpta pe Ibi , ieșeam din sala Cupolei și mă duceam în sera de pe modulul ” Earth”. Priveam prin hublou, Pământul. Chidori-san venea după mine , plutind cu fetița ei în brațe, și priveam amândouă Pământul albastru. Ne întorceam în sala Cupolei, plutind amândouă pe culoarul care lega modulul ” Earth” de Cupolă. Ibi dormea în ” marsupiul” făcut special în costumul de astronaut al lui Chidori-san. Uneori o ducea în spate, într-o legătură făcută de ea, și Ibi dormea cu obrazul drept lipit de Chidori-san. Îmi povestea despre o bunică de a ei, care încă mai trăia în nordul Japoniei, o Ainu, care alăptase la sânul ei, un pui de urs rătăcit prin pădure. Seara ,ursoaica stătea în fața porții și așteapta . Chidori-san a ieșit cu puiul de urs în brațe și l-a dus până la poartă în brațe. A deschis poarta și i-a dat drumul în zăpada moale.
Femeia de lângă mine mă privi și zâmbi. Fetița din brațele ei adormise și ea își acoperise sănul . Își încheiase nasturii de la bluza albă și îmi dădu să țin fetița din brațele ei . Își trase fermoarul la canadiana de iarnă și lua din nou fetița în brațe. Începu să privească pe geam, noaptea albastră.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: