Păsări albe

Posted on

Femeia din fața mea se privi în geamul vagonului , apoi se ridică de pe banchetă și își aranjă părul lung și negru. Luă  cutia de carton cu păsările albe
de lângă mine, și o puse lângă ea.  Se auzi un sunet alb , moale, ca puful de pe gâtul porumbeilor.  Se uită la mine . N-am spus nimic. Și ea auzise foșnetul alb din întunericul cutiei de carton , pe care scria ” Fragil “. După tremurul imperceptibil al mâinii cu care luase cutia , de sfoara numai noduri, mi-am dat seama că ea scrise pe cutie ” Fragil “. Era o atenționare mai mult pentru ea însăși, un nimic imponderabil, ca o senzație de mers cu picioarele goale, prin cuiburile calde de praf, până la glezne.
Foșnetul alb și moale al păsărilor din întunericul  cutiei, trecuse  în măinile  ei. A refăcut nodul sforii cu care era legată cutia și a tras-o mai aproape de ea . Eram tentată să o întreb  despre canadiana matlasată pe care o făcuse pernă și dormise pe ea , dacă este umplută cu puf de pasăre, cu puf de gâște sălbatice.
Am desenat  un cerc  în jurul chipului meu reflectat în ferestra vagonului  din trenul de noapte.  Femeia din fața mea privea pe geam. Părul lung îi acoperise jumătate din față. O priveam în geamul de la fereastra vagonului din trenul de noapte. Era îmbrăcată cu un pulover alb , care îi rămăsese mic. Se cunoștea la mâneci. Nu cred că așa  era modelul, cu mâneci trei sferturi. Din când în când își trăgea marginea mânecii puloverului peste încheietura mâinii stângi. Își ținea marginea albă a puloverului cu toate degetele , acoperindu-și încheietura. Eu priveam pe geam , Marea Câmpie din Sud, plină de stele. Chipul femeii din fața mea și mișcările ei se reflectau liniștit în geamul vagonului. Și cutia de carton cu păsări pusă lângă ea. Și chipul meu, la fel , toate se vedeau liniștite, în geamul vagonului din trenul de noapte . Își trase din nou marginea puloverului peste încheietura mâinii, ascunzând urma unei răni,  strălucitoare, subțire cât un fir de lamă. Ascultam râul care ne însoțea,  curgănd limpede , în apropierea căii ferate. Cred că și ea îl asculta. Își ținea strâns cu toate degetele, marginea puloverului alb. Degetul mare era în interiorul celorlalte patru . Era poziția ideală a unui fetus care doarme, în liniștea transparentă a apei primordiale.  Văzusem linia  subțire de pe încheietura  mâinii stângi, și ea știa lucrul acesta . Urmele copcilor, una lângă alta, erau mici și strălucitoare, ca și cum niște păsări abia născute, niște pui, ar fi scos cu multă grijă, cu ciocurile lor, copcile de argint din carnea albă.
Priveam amândouă în continuare pe fereastră cerul plin de stele .
— A fost demult .
Am râs puțin  pentru că nu putea să fie demult. Era foarte tânără.
— Numai copiii dorm așa.
Mi-ar fi plăcut să zâmbească, dar și-a tras mai adânc mâneca puloverului peste încheietura mâinii stângi. Pumnul mic era cât un boboc de lotus alb care se naște în vis.
— Tot timpul am dormit așa.
Am aprobat tăcut, dând ușor din cap. Așa se nasc cuvintele , în somn . Într-o mică firidă a gândurilor. Se  numește” camera de așteptare” . De fapt este o barieră receptivă , o membrană de eter pur , care preia impulsurile din afară. Orice informație are o culoare proprie, și nuanțele cele mai apropiate formează legăturile pentru cuvinte. În spațiu , pe Stația Spațială era altfel. Nu exista această “camera de așteptare “. Era  doar o energie pictografică care transforma energia fonetică în cuvinte. Depozitele de energie fonetică erau stocate în centrele de plasmă albă , și privindu-le , puteai să vezi cuvintele .
Vânzătorul  ambulant care mergea din vagon în vagon, ne întreabă dacă vrem să cumpărăm ceva. Avea un coș de plastic cu ziare , Coca Cola, cafea, pungi cu sticksuri, bomboane. N-am ales nimic.  Fugitiv am citit titlul de pe prima pagină a unui ziar. Războiul din Siria făcea ravagii. Titu era încă acolo.
Femeia din fața mea deschise din nou tableta digitală .
— Spuneți-mi un titlu de film .
Nu-mi venea în minte niciun film ! Acasă aveam un album cu fotografii de actori și actrițe de cinema . Cumpăram când aveam bani, odată cu biletul de intrare la cinema și căteva fotografii de artiști. Le cumpăram de la casieria cinematografului din cartierul nostru.  Era un cinematografic mic, de cartier, care se numea ‘ Cosmos”.  Acum este sediul unei Fundații de misionari neoprotestanți.
De cele mai multe ori mergeam la cinema , cu Titu. Și el îmi cumpăra fotografii cu artiști, color. Erau cele mai scumpe , dar el îmi cumpăra numai din acestea. Tot el mi-a făcut și primul album cu artiști de cinema, dintr-un caiet de desen, cu foi mai groase, alb-gălbui.  Făcea un contur subțire cu o mină de creion , apoi tăia cu lama de bărbierit a tatălui meu,  patru linii în cele patru colțuri ale dreptunghiului desenat, și fixa fotografia cumpărată aici. Mai erau și ceilalți, fratele meu, fratele mamei , care puneau câte o fotografie în album .
Odată , fratele mamei câștigase la pariurile  de cai. Mă lua cu el la hipodrom și priveam caii care alearau. Semănau cu îngerii. Coamele lor erau ca niște filamente solare. Pe Stația Spațială, îi povesteam lui Chidori-san, despre caii de la hipodrom . Ea îmi vorbea despre Sărbătoarea Cailor, în amintirea vechilor samurai. Fratele mamei a căștigat în una din duminicile cănd mergeam la hipodrom, un costum de haine, o mapă cu reproduceri marine și un set de fotografii cu artiști de cinema . A pus toate fotografiile în albumul meu . Costumul îl purta când mergeam cu el la cinema sau când pleca în concediu, în vreo stațiune montană. Mapa cu reproduceri marine , a pus-o sus pe șifonier.
Femeia din fața mea își desfăcu degetele strânse de la mâna stângă și dădu
drumul  marginii de la mâneca puloverului. Linia subțire de la încheierea mâinii se închisese perfect, definitiv, între cele două rânduri de copci de argint . Păsările își făcuseră datoria. Scoaseră cu multă grijă, copcile de argint din carnea albă.
— N-ați văzut niciun film ?
— Ba da, o grămadă !
— Unul ..
Aștepta zâmbind. Degetele celor două mâini așteptau ușor  neliniștite pe marginea tabletei digitale. Erau că aripile păsărilor , gata de zbor. Ușor înfrigurate.
Din cauza aurei care palpită imperceptibil , înainte de zbor, păsările își schimbă culoarea. Devin albe, cu nuanțe ușoare de albastru. Am privit cutia de carton cu păsările albe înăuntru.
— Nu despre păsări !  Nu despre ele , vă rog !
Mi-a venit în minte numele regizorului Akira Kurasawa. Studiasem câteva din interviurile sale , în care explica cum își alege esențele de lemn , pe care le arde , pentru a obține nuanța de fum pe care o dorea în filmele sale. I-am spus femeii din fața mea, numele regizorului, și ea a început să caute pe tableta digitală , filme făcute de el. Eu am început să privesc din nou pe geam, Marea Câmpie din Sud, plină de stele .

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: