Trenul de noapte

Posted on

Învățasem de la personajele mele câteva lucruri de folos. Însemna o regăsire a momentului în care scrisesem , poate mai mult , nu stiu, important era că ele trecuseră de stadiul de personaje literare și erau cu mine în trenul de noapte , care traversa Marea Câmpie din Sud.
Găsisem un loc confortabil, la geam, în vagonul de clasa a ll-a . În ultima vreme, Compania Națională Feroviarâ modernizase trenurile și călătoria era plăcută.
Vântul se potolise și seara era liniștită , cu un cer albastru de iarnă , plin de stele. Pe peron mai erau câțiva călători și porumbei. Venisem mai devreme, pentru că la clasa a ll-a biletele erau fără locuri și fiecare se așeza unde găsea un loc liber. Trenul străbătea Marea Câmpie din Sud și făcea legătura între zonele din Est și Vest ale țării și de obicei era aglomerat. Dar în seara aceasta nu erau mulți călători. Câțiva dormeau pe scaunele roșii din fier de pe peron .
Era liniște . Priveam ceasurile fosforescente atârnate pe stâlpii de pe peron . Scaunele roșii erau în grupuri de cîte cinci și deasupra lor era câte un ceas. Cei câțiva călători așteptând trenul de noapte, dormeau pe scaunele roșii de sub ceasuri.
Mă plimbam pe peron , de la un cap la altul . Ceasurile fosforescente aveau cadrane pe ambele părți , așa că puteai să privești ora și când mergeai spre capătul peronului, care se termina undeva în întuneric, și când te întorceai de acolo. Uitasem de surparea în timp prin care trecusem . Mi se părea că fusese acum o mie de ani . Nu știu dacă lăsase urme. Înclin să cred că da, mai mult ca sigur, da. Erau însă foarte fine, greu de depistat chiar și de mine.
În timpul surpării, Titu, unul din cei doi gemeni, făcuse un cerc aerian cu mâna dreaptă în jurul lui, ca un scut de ablație. Titu era un prieten din copilărie, și mai târziu devenise modelul unuia din personaje din primele mele povestiri, din cartea “Frontiera”. Frontiera era o zonă reală, undeva în cartierul unde copilărisem. Cel mai probabil era acolo unde se termina strada noastră și începeau lacurile. Cu timpul devenise o zonă simbol. Nu treceam de ea fără o pregătire specială. De cele mai multe ori, era un cântec simplu.
Titu stătea în interiorul cercului pe care îl desenase în aer cu mâna dreaptă, îndemnându-mă să fac la fel, să fac un cerc în jurul meu. Un scut de ablație. La el auzisem pentru prima dată acest termen . Era în vara când se pregătea să intre la Facultatea de Medicină. Apoi Titu a plecat, urcând cărarea de munte , pietroasă, care ducea spre vârf, iar eu am mers de-a lungul cãii ferate de la poalele muntelui. Aveam încă pământ pe mâini, pentru că încercasem să mă agăț de ceva, atunci când alunecasem pe coasta muntelui și începusem să cad. M-am șters pe mâini pe iarba udă de rouă de pe marginea terasamentului căii ferate. Se auzea un râu limpede curgând prin apropiere, dar am mers mai departe de-a lungul căii ferate. Îmi era frică să mă îndepărtez de acest reper . Șinele de fier erau o cale sigură. Duceau undeva , sigur, în vreo haltă sau stație mai mare, unde avea să oprească vreun tren .
Vocea de noapte a femeii de la informații anunță că trenul pe care-l așteptam, intră în gară . Se vedeau deja luminile venind din întuneric. Trenul se apropia ca într-un film dat cu încetinitorul . Două lumini uriașe și una pe fruntea de fier, ca la un ciclop. De fapt , mi-ar fi plăcut să fie un porumbel uriaș, cu o coadă lungă , făcută din toate vagoanele .Tânărul care dormea pe unul din scaunele roșii de sub ceasurile de pe peron , se trezi și spuse :
— Au venit porumbeii !
Privi rucsacul uriaș pus pe scaunul de lângă el și-l ridică ușor. Porumbeii care dormiseră pe el , zburară. Apoi tânărul se îndreptă spre tren odată cu cei câțiva călători, aproape somnoroși . Femeia care ducea o fetiță în brațe , urcă prima în tren.
Urcă mai departe scara de fier tapetată cu pluș albastru, spre vagoanele de la etaj. Tânărul cu rucsacul verde își scutură bine bocancii plini de pământ , înainte să se urce în tren.
Eu am rămas la parter, mergând spre ultimul vagon . Îmi plăcea să privesc Marea Câmpie din Sud, care se vedea cel mai bine din ultimul vagon. Tânărul cu rucsacul de culoarea munților , urcă scara din fier alb, strălucitor, spre vagoanele de la etaj. Pe plușul care tapeta scările de fier, se vedeau urme de pământ. Era un tren etajat , rămas din vremurile când erau mulți călători. De obicei erau navetiști din satele din Sud , care lucrau la oraș. Erau cu sutele. Acum erau puțini călători și puteai să-ți alegi locul . Erau destule banchete libere.
Se auzi fluierul de plecare scos de un megafon automat, și trenul se puse în mișcare , lent ca într-un film dat cu încetinitorul . Era noapte si lucrurile intrau în lentoarea lor . Era o somnolență , ca într-o stare dată de un narcotic. Nimic nu mai avea vreo importanță imediată, era o plutire binefăcătoare , în care mari bucăți de realitate se scufundau încet. Erau bucăți mari, care se scufundau, lent , din cauza propriei greutăți. Cele ușoare pluteau mai departe, pe râul care se vărsa , așa cum spuneau hărțile și dicționarele , în Delta de Est, de la marginea câmpiei. Nu fusesem niciodată până acolo.
Alți porumbeii zburară spre celelalte peroane. Gara se liniști . Ceasurile de deasupra scaunelor roșii de fier de pe peron, nu se mai vedeau. Trecusem de ele. Lumina lor se topise în întuneric, acoperind golurile din aer, unde erau instalate. Eram de partea cealaltă a ceasurilor de pe peron.
M-am așezat pe unul din locurile de la fereastră. Era în dreapta mea și avea aceeași formă ca și fereastra de pe modul spațial ” Earth” , de pe Stația Spațială Internatională “Ao-no-su”, unde fusesem în misiune . Vagonul de tren , era și el, într-un fel, un modul . Diferența era doar de denumire. În ultimă instanță, gândurile modelează realitatea. Dacă aș fi avut în buzunar câteva semințe de ao-no-su, realitatea ar fi fost integrală.
Acum mă întorceam acasă și vroiam să revăd casa în care mă născusem . Pe agenda mea , acesta era primul lucru pe care-l trecusem : să revăd casa unde mă născusem. Îmi făcusem lista de priorități în camera de hotel de pe Muntele Tsukuba, unde am stat câteva zile la întoarcerea pe Pământ, pentru acomodare, alături de ceilalți astronauți. Câteva ore pe zi, ne plimbam prin pădurea de pe munte. Era toamnă și luminișurile pline încă de flori se intercalau cu zonele umbroase. Verdele pădurii era moale, cu nuanțe albăstrii, acolo unde razele soarelui se strecurau prin desișul bambușilor .
În prima zi m-au durut mușchii picioarelor foarte mult. Chidori-san, medicul misiunii, mi-a spus că este normal, așa se întâmplă la întoarcerea pe Pământ. Și ceilalți simt la fel. Mi-am continuat plimbarea de una singură pe munte .Chidori-san se întorsese la micul hotel, în campusul unde stăteam toți .
Ajunsesem pe un dâmb de unde pornea o cărare din pietre spre cel mai înalt vârf al muntelui. M-am așezat pe un bolovan de piatră de unde se vedeau casele din satul de pe malul unui râu și dincolo de el, o cale ferată.
Acolo , în cosmos, la bordul Stație Spațiale, la una din scanările de rutină, Chidori-san îmi spusese că în corpul meu este ceva neobișnuit, ceva nou, în sensul că nu apăruse la scanările anterioare. Eram în sala Cupolei, cu multe ferestre , în toate părțile. Cupola era construită de o firmă particulară din Europa și adusă de o navetă japoneză automată de transport. Fusese instalată de curând și îmi plăcea să stau aici. Din cauza ferestrelor circulare, era locul cel mai luminos de pe Stație. Era lumină tot timpul.
— De când ai asta ?
Chidori-san îmi arătă un nor de umbră, sau ceva de genul acesta. Îmi văzusem de
atătea ori corpul scanat, dar niciodată forma aceea nouă, un nor de umbră , care dintr-un anumit unghi părea o pasăre în zbor, aproape planând în corpul meu. Aripile întinse atingeau cu vârful lor cei doi plămâni și mei. Am zâmbit și i-am spus lui Chidori-san:
— Respiră prin aripi ! Ca și mine !
Mă simțeam ca o pasăre, ușoară, fără nici o greutate, planând în interiorul Cupolei albastre. Nu mă țineam de nimic. Am zburat lent, de la o fereastră la alta, trecând prin dreptul fiecărui hublou prin care se vedea cerul și m-am întors lângă Chidori-san. Privea și ea cerul prin unul din hublourile din sala Cupolei. Norul acela umbros din corpul meu , era de fapt o pată întunecată , în toată transparența corpului meu scanat.
— Ai vreo stare specială ? Te doare ceva ?
Nu se referea în mod special la umbra aceea din corpul meu. Erau întrebări de rutină. Făceau parte din programul de studiere a comportamentului uman în mediul cosmic, alături de alte studii, de microgravitație, de creșterea plantelor în sera de pe modul ” Earth”, magnetismul culorilor și altele. Era și un experiment nou : scrierea poemele în grup, la bordul Statiei. Eram șase astronauți și ne adunam în sala Cupolei, de fiecare dată, altcineva , propunând o temă nouă.
— Nu. Nu simt nimic special. În niciun loc din corpul meu.
— Nici aici ?
— Nu .
— Am verificat toate scanările. Norul acesta nu apare decât de la o anumită dată.
— De când ?
Chidori-san a ezitat o clipă și s-a întors la pupitrul de lângă Marea Fereastră din Cupolă, plutind prin cameră. Am urmat-o și ea mi-a arătat toate scanările corpului meu. De la o imagine la alta, corpul meu devenea o mare de trandafiri albi și transparenți, plutind pe o apă curgătoare, până la una din imagini, când norul acela de umbră , apărea pentru prima dată .O pasăre albă se instalase între cei doi plămâni ai mei, atingând cu vârful aripilor conturul lor.
— Aici este !
Instinctiv am privit data de pe scanarea la care se oprise Chidori-san. Mă țineam de o bară a pupitrului nr. 8, unde era ecranul pe care priveam . Corpul meu , în stare impoderabilă , se legăna ușor, ca o mare de trandafiri albi. Era singurul lucru pe care îl simțeam cu adevărat. O legănare , fără greutate, în liniștea albastră a Cupolei. Priveam în continuare data de pe imaginea scanată cu trupul meu. Era un mod de apărare împotriva a ceva necunoscut. Data aceea îmi era necunoscută. Instinctul de conservare funcționa ca un scut de ablație. Sau cum spunea Titu, prietenul meu din copilărie, dacă nu funcționează normal, te duci în pădure , unde este liniște și faci un cerc aerian în jurul tău. Nu poate pătrunde nimeni înăuntru lui, decât cine vrei tu !
— Dar în pădure sunt atâtea păsări, i-am spus atunci lui Titu. Nu le poți opri ! Se așează unde vor ele !
Titu nu mi-a răspuns. Mergea înaintea mea și punea căsuțe pentru păsări în copaci. Se apropia iarna și el avea grijă de păsările din pădurea de la marginea cartierului nostru. Mergea înaintea mea și la un moment dat s-a oprit și s-a întors spre mine e . Nu mai avea decât o căsuță. Mi-a dat-o mie , să o pun unde vreau eu. Am pus-o într-un copac, unde mai era o căsuță pusă de el.
Chidori-san plutea lângă mine. Mă lăsase singură pentru câteva clipe, apoi revenise, pe culoarul lung care ducea spre sera de plante. Plutea ușor lângă mine. Se apropiase atât de mult încât îi auzeam respirația amplificată de aparatele de pe ecranul computerului. Eu încă mă țineam cu mâna dreaptă de bara pupitrului albastru. Corpul meu se legăna imponderabil, imprimând mâinii drepte, o unduire lejeră, plutitoare.
— Nu se poate! Nu are cum !
— De ce ?
Mi-arătat numele meu scris sub data de pe scanare. Literele albastre erau caligrafiate într-o scriere mare, semănând cu scrisul unui elev de clasa l. Era amprenta mea. Fiecare din cei șase astronauți care eram la bordul Statiei Spațiale, alesesem ce font de litere dorim pentru a primi informațiile legate de noi. Eu căutasem ceva foarte apropiat de scrisul de mână pe care-l aveam ca elevă. Mama mea fusese prima mea învățătoare și pe toate caietele de școală , ea îmi scria numele și clasa în care eram. A fost primul model de caligrafie și scrisul meu semăna foarte mult cu al ei . Înainte de a pleca pe Stația Spațială Internațională, scanasem coperta unui caiet de caligrafie , cu numele meu scris de mama, și acesta era fontul de litere care apărea pe toate scanările și informațile legate de mine.
I-am spus din nou lui Chidori-san:
— Este o eroare ! Știi că se poate întâmpla.
— Unul la un miliard într-o mie de ani ! Nu ne încadrăm în timpul acesta !
— Sarinagara…
— Nu se poate !
Mă privea liniștită, negând ușor din cap, în semn că nu se poate să fie o eroare.
A închis computerul și s-a îndreptat plutind pe culoarul care ducea spre modulul
” Earth” unde era sera. Modulul se afla pe brațul drept al Stației Spațiale. Culoarul care ducea acolo devenise pentru Chidori-san, un loc de refugiu în mișcare, atunci când căuta o soluție pentru ceva care nu avea nicio explicație. Intra în seră și privea răsadurile. Uneori mirosea salata sau frunzele de roșii. Cu zece zile în urmă, pusesem într-un ghiveci special de pământ niște semințe . Făcea parte din experimentul misiunii. Luasem semințele cu mine când plecasem de pe Pământ. Mi le adusese Titu, care venise împreună cu mama mea , la limita de acces a aerodromului din Baikal. Ne-am plimbat puțin , toți trei, pe calea ferată transiberiană. Titu lucra ca medic voluntar într-un spital din Siria, care era în plin război civil. Găsise semințele în măna unei fetițe care murise în brațele lui. Fetița ținea mâna dreaptă în buzunarul rochiței de stambă înflorată. Când Titu i-a desfăcut ușor palma încleștată, a găsit semințele. A luat câteva . Celelalte au rămas în mâna fetiței. Titu i-a închis palma la loc și pumnul mic, era un cuib mic. Titu a ridicat-o în brațe, o ținea numai cu mâna stângă, și cu mâna dreaptă a făcut un cerc aerian în jurul lui, în jurul lor, ca un scut de ablație. S-a rotit de câteva ori, sub soarele arzător, cu fetița în brațe apoi a așternut-o pe nisipul deșertului. Acolo , de-a lungul căii ferate, a împărțit semințele cu mine și cu mama mea. Eu le-am luat cu mine și le-am înscris în programul de cercetare. Nu știam ce fel de semințe sunt, deși căutasem prin diverse dicționare. Nici Titu nu a știut să-mi spună, deși era de doi ani în deșert și învățase multe lucruri. Le-am înscris în programul de cercetare, sub numele ” Necunoscut” . Continuam să “vorbesc ” cu ele, sperând că îmi vor spune câte ceva despre fetița care le culesese și le păstrase în mână și dincolo de clipa morții . Dacă aș fi știut cum o cheamă , aș fi numit florile cu numele ei. Dar Titu nu știa nici asta .
În vagonul trenului de noapte era liniște. Femeia care se urcase cu mine și rămăsese în același vagon , închisese micul aparat care anunța ce stație urmează , cum este vremea și ce putem să cumpărăm de la vânzător ultima ambulant care trecea de la un vagon la altul. A făcut un gest de scuze spre mine , ca și cum ar fi spus, asta este , nu avem nevoie de intruși !
— Nu-i nicio problemă ! Chiar este foarte bine !
Mă priveam în geamul ferestrei . Căciuliță albă de lână era unul din lucrurile la care nu renunțasem niciodată. Era lucrată de mama mea și o luasem cu mine pe Stația Spațială Internațională. O țineam sub perna pe care dormeam . O pusesem pe cap de câteva ori, ca un simbol, un ritual din copilărie pentru mieii noi născuți. Chidori-san îmi făcuse o fotografie clasică, alb-negru, pe care o păstra într-o cutiuță de bambus. Nu văzuse niciodată în realitate un miel alb. Era foarte serioasă când îmi spunea acest lucru, dar eu zâmbeam . Toată copilăria mea fusese plină de miei albi.
Cutiuța de bambus în care Chidori-san ținea fotografia mea era o cutiuță muzicală și avea înregistrat un singur cântec. Era un cântec de leagăn, cântat de sora ei mai mică . Înainte de culcare , deschidea cutiuța și asculta cântecul . Îl ascultăm amândouă. Și mie îmi plăcea foarte mult . Îl învățasem pe dinafară și îl cântam și eu împreună cu sora ei. Și mama mea cânta foarte frumos și eu am moștenit vocea ei. Când ne-am întors pe Pământ, Chidori-san mi-a dăruit cutiuța muzicală. Ea și-a oprit fotografia pe care mi-o făcuse în sala Cupolei, de pe Stația Spațială.
Stăteam pe bancheta de catifea vișinie, privindu-mi chipul în fereastră. Căciulița albă avea doi ciucuri din lână roșie, prinși în partea dreaptă și stăngă. De acolo, din fereastra ultimului vagon de tren , mă privea un miel alb. Îl mai văzusem într-una din ferestrele din Cupola de pe Stația Spațială Internațională. Era același miel alb.
Era liniște și trenul mergea ușor. Un alt oraș rămăsese în urmă. Nu se mai vedeau nici cartierele de la marginea lui. Bucăți mari de întuneric se decupau departe , când vreun nor luminos , plutea deasupra lor. Apoi totul reintra în întunericul plin de stele.
Becul de culoarea stelelor din capătul vagonului , se reflecta în ușa de sticlă. Eram în ultimul vagon și dincolo de ușa de sticlă , era o mica platformă, cu un grilaj din bare de aluminiu. Becul era foarte departe pentru că vagonul era lung, și din cauza drumului ce traversa Marea Câmpie din Sud, mi se părea că nu se mai termină. Platforma de la sfârșitul trenului era deschisă și dincolo de ea se vedeau stelele de pe cer, care rămâneau în urmă. O stare de duioșie, imponderabilă , atingea golul dintre cei doi plămâni. Respiram ușor și diafragma se închidea și se deschidea ca un gol .
Vagonul era foarte lung . Poate și din cauza aceasta, becul de la sfârșitul lui , reflectat pe ușa de sticlă , se amesteca printre stelele de pe cer. Becul era în formă de stea și lumina lui de veghe era permamnetă pe tot timpul nopții.
Bucăți mari de realitate, pluteau mai departe, pe Marea Câmpie din Sud. Erau ca bucățile de plasmă albă, fără culoare, plutind departe, atrase de Soarele nevăzut. Erau ca bucățile de plasmă din corpul meu, atrase de chipul mielului alb, pe care-l priveam în fereastra vagonului din trenul de noapte.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: