Camera zero (1)

Posted on

Frontiera

Camera zero

În cameră se aude un hohot de râs. Tăcerea care urmează poate fi comparată cu un tub, cu un tunel sau turn. Chiar este. Oraşul nu ajunge până aici. Autostrada principală se opreşte în vale şi covorul de frunze galbene şi umede amortizează orice zgomot. În urmă cu zece ani din turn se făceau lansări cu paraşuta. Era construcţia cea mai înaltă din oraş. Acum este folosit în alte scopuri. Oamenii care ies prin uşa mică de la parter, sunt fericiţi. Întotdeauna sunt doi şi feţele lor exprimă linişte şi împăcare. Coboară uşor în fugă până la şosea. Unii fac autostopul dar cei mai mulţi merg pe jos. Se întorc în oraş altfel de cum au venit.
Râsul se aude din nou şi cel care stătuse până atunci cu faţa la perete se întoarce spre ceilalţi doi.
− Bine, bine, te-am auzit. Hai, vino aici.
Cel chemat se ridică din maldărul de mătase, ca şi cum nu s-ar fi trezit.
– Ce-ai visat ?
Încercă să-i recunoască pe cei doi care-i vorbesc. Ţine încă ochii închişi şi se lasă uşor pe alt balot de mătase. Caută în jur şi găseşte o cămaşă. Răsuflă uşurat.
– Voi eraţi ?
– Da, noi.
– Şi asta ce-i ?
Dintr-un colţ al camerei cel care vorbise până atunci se ridică şi face o reverenţă graţioasă.
– Cămaşa mea.
– Asta-i ultima replică ?

Doi râd, unul tace.
– Şi piesa ?
Cu un gest larg arată în jurul lui. Apoi se duce şi deschide uşa. Oamenii aşezaţi într-un şir lung pe scara îngustă de fier încetează murmurul. Primii doi care trebuiau să intre, se ridică şi urcă încă o treaptă. Doctorul le face semn să mai aştepte. Au feţele somnoroase. Au aşteptat toată noaptea. Murmurul începe. O albină delfică. Doctorul închide uşa şi nu se mai aude nimic.
Locul de lângă fereastră l-a obţinut Titu. De aici se vede cel mai bine cerul. Tânărul şi l-ar fi dorit el dar doctorul a spus, cine a intrat primul are dreptul să aleagă. În cameră nu se află nimic. Doar paraşute vechi, grămezi întregi, unele peste altele.
Doctorul le foloseşte ca medicament. La fel ca liniştea, turnul şi răbdarea de a-i asculta pe cei care vin la el.
Ieri, în lumina dimineţii când Titu deja intrase urmat de tânăr, doctorul l-a oprit o clipă în mijlocul încăperii. Razele soarelui invadaseră toată camera. Titu se gândea la cei doi gemeni.
– Nu era nevoie. Mă opream şi singur.
A făcut un cerc aerian cu mâinile în jurul lui. Abia după aceea s-a dus spre locul pe care şi-l alesese. Doctorul l-a întrebat râzând uşor:
– Un scut de ablaţie ?
– Se poate numi şi aşa. Toată gama de interpretări, de la centură de siguranţă până la principiu de libertate. Şi turnul este la fel.
A stat un timp cu mâinile în buzunare. Mângâia mătasea căptuşelii, privind oraşul din vale. Ostrovul se vedea ca o oglindă albastră, mată. S-a întors spre tânăr, spunându-i:
– Eu am ales locul, tu începe să povesteşti.
Tânărul şi-a dus mâna dreaptă la inimă şi s-a înclinat în faţa lor.

(…)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: