Rudele Domnului (7)

Posted on

Stătea acolo cu toţi de faţă, cu Învăţătoarea deschizînd uşa şi închizînd‑o uşor, trecînd prin spatele lor să nu‑i tulbure şi aşezîndu‑se aproape de foc, spunîndu‑şi, au lucrat azi sîmbăta, deşi Legea lor nu le permite, au lucrat azi, pentru mine, au cărat de la Atelier talaş pentru foc, şi toate astea nu­mai pentru mine, tuşind şi strîngîndu‑şi mai bine scurta din piele de oaie pe care Orbul i‑o cumpărase de la Cel cu vite, toate astea pentru mine, şi cine sînt eu? gîndind la toate astea şi privind focul, flăcările lui, flăcările domoale şi somnoroase, pînă ce adormi acolo, cu ge­nunchii la gură, tuşind şi‑n somn, şi toate astea acolo, într‑o ca­meră de chirpici, cu Orbul în mijlocul ei ţinînd o cărămidă de pămînt amestecat cu paie, acolo într‑o casă spre care unii spu­neau că miroase a bălegar şi a vite, şi alţii, că miroase a violete de mare, cu Orbul în mijlocul camerei unde făceau foc, ţinînd spărtura aceea de pe­rete în mîini şi aşteptînd Copilul cu ochii friguroşi, să vină să se uite şi el. 

Dar Copilul cu ochii friguroşi sau încercănaţi, se ridică şi luă bucata de pămînt, sau de zid, sau de aer din mîinile Or­bului şi‑o puse la loc în perete.

– Nu este nevoie. Aţi spus ce‑aţi văzut şi aşa este.

– Dar tu ce‑ai văzut?

Ascultau ploaia trecînd uşor prin pămîntul casei lor de chirpici, şi unul o înveli pe Invăţătoare mai bine, şi trup de pămînt, de inimă şi moarte erau toţi acolo, unul cu altul, şi trup de aer erau toţi acolo, pîlpîind unul în jurul altuia.

Orbul îi privea pe toţi şi nu spunea nimic.

Cei mari se ridicară de lîngă foc şi‑l împinseră pe Co­pi­lul cu ochii friguroşi, spre perete. Îl lipiră de perete.

– Tu ce‑ai văzut? De ce nu spui?

Copilul cu ochii friguroşi îşi desfăcu cele două băşici de peşte date de Femeia cu peşti sau Femeia de sub pod şi le spuse, una pentru mine, una pentru tine, dar ia‑le tu, şi‑i în­tinse celui de lîngă el, băşicile de peşte pline cu aer, sau cu soare, sau cu apă, sau numai cu pămînt.

Dar ei nu‑l lăsară.

– Tu ce‑ai văzut? De ce nu spui?

Îl lipiră mai adînc de perete şi el simţi ploaia intrînd în chirpici, în hainele lui, în piele, pînă ce feţele din faţa lui şuroiră de ploaie, acolo în mijlocul casei de pămînt, acolo lîngă foc, acolo lîngă Învăţătoarea care adormise învelită de ei.

Orbul îi privea pe toţi şi nu zicea nimic.

Îl ţintuiră acolo de perete, în peretele umed şi pămîntiu, cu miros de bălegar şi violete, cu miros de ploaie, şi‑l întrebară din nou:

– Tu ce‑ai văzut? De ce nu spui?

Şi buzele celui care cunoscuseră şi frigul şi foamea, şi dragostea Învăţătoarei şi lumina Orbului, şi mirosul Celui cu vite, pentru că se născuse acolo în sat şi‑i cunoştea pe toţi, şi mi­rosul de peşte, şi mirosul de cîmp, şi mirosul de ape, buzele care sărutau în fiecare dimineaţă toate acestea se deschiseră tremu­rătoare şi spuseră:

– Orbul îi privea pe toţi şi nu spunea nimic.

 

Noaptea trecu repede.
Lumină albastră pe lac.
Pescarii povestind, Orbul ascultînd.
Miros de pod.
De măruntaie.
De linişte.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: