Apă curgătoare – Running Water – Eau ruisselante

Posted on

stone mirror

roumanie

Apă curgătoare

Întotdeauna m-au impresionat ceasurile. În şcoală, a citi ora sau a spune cât este ceasul, a fost lucrul pe care l-am învăţat cel mai greu. Reperele mele de timp erau lumina ferestrelor, umbrele florilor puse pe pervaz, chiar şi bucăţica de cretă, neîncepută sau consumată.
Ceasurile pe care le întâlnesc azi în drumul meu, arată fel de fel de ore. Nici nu ştiu dacă am mers spre viitor sau spre trecut. Unul din ele arată de parcă m-aş fi ajuns din urmă. Este primăvară şi Kazuko-san a revenit din Japonia.
Am reluat lecţiile de ceremonia ceaiului. În sala unde ţinem aceste lecţii nu este nici un ceas.
Privesc kekai-ul de bambus care delimitează spaţiul pentru ceremonia ceaiului. Are forma unei ape curgătoare. Când umbra mea alungită de lumina soarelui ajunge pe malul acesteia, ştiu că lecţia s-a terminat.

În unda apei
se desface-un val de mătase –
umbra unei bărci

***

grandebretagne

Running Water

The clocks always impressed me. The reading of the time was the most difficult thing I learned. My time reference points were the light of the windows, the shadows of the flowers set on the window sash, even the piece of the chalk, consumed or neconsumed. The clocks that I meet in my daily way show all sorts of time.
I do not know if I go to the feature or in the past. One of them shows a time as if I have caught up with myself.
It is spring and Kazuko-san has arrived from Japan. I resume the tea ceremony lessons. In the room there is not a clock. I look at the kekai-ul made from bamboo. It delimits the space of tea ceremony and has the shape of a running water. When our shadows lengthened by the Sunlight have arrived close by the kekai, I know that the lesson is finished.

In the river wave
a wave of silk unfolding –
shadow of a boat

***

france

Eau ruisselante

Depuis toujours, les horloges m’ont impressionnée. A l’école, lire l’heure ou bien dire l’heure qu’il est, a été la chose la plus difficile à apprendre. Mes repères temporels étaient la lumière des fenêtres, l’ombre des fleurs ornant leurs rebords, voire même le morceau de craie, qu’il soit encore neuf ou bien déjà usé.
Les horloges que je croise aujourd’hui sur mon chemin
indiquent toutes sortes d’heures. J’ignore si je suis allée vers l’avenir ou vers le passé. Et l’une d’elles me montre un temps comme si je m’étais rattrapée moi-même. C’est le printemps et Kazuko-san est rentrée du Japon.
J’ai repris les cours enseignant la cérémonie du thé. Dans la pièce où se déroulent les leçons, il n’y a aucune horloge.
Je regarde le kekai de bambou qui délimite l’espace pour la cérémonie du thé. Il a la forme d’une eau ruisselante. Lorsque mon ombre allongée par la lumière du soleil atteint le bord du kekai, je sais que le cours est terminé .

dans l’onde de la rivière
s’étend une vague de soie –
ombre d’un bateau

Traduction : Nicole Pottier

apa curgatoare

*

Publié en français dans la revue Ploc ! N°52 – avril 2014.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: