Centru de Excelenţă (8)

Posted on

copiii casei regale

CENTRU de EXCELENŢĂ
nominalizare UNITER

*

PERSONAJ – Să ne întoarcem pe deal. Bona aducea cei doi copii în fiecare dimineaţă. Îi lăsa singuri şi venea spre seară să-i ia. Puia avea 15-16 ani când dintr-o pornire peste care nu a putut să treacă, a lăsat primul pachet de mâncare în iarbă, lângă ei. O pornire peste care nu a putut trece, aşa cum Papa, atunci când i-a văzut pentru prima dată acolo pe deal, singuri, i-a fotografiat. Priviţi fotografiile, dacă nu v-aţi săturat de ele atâţia ani! Câteva sunt ale lor. Puia avea 30 de ani când s-a dus pentru ultima oară pe deal. A mai trecut încă 10 de când n-a mai ieşit din camera ei.

BIBI – Şi voi ? Tu, Fanţi, mai ales, nimeni n-a făcut nimic s-o oprească, să-i spună ? Doar ştiaţi cu toţi că cei doi fraţi nu aveau nevoie de nimic, absolut nimic. Dovadă, hainele lor elegante, numai catifea şi dantelă, pantofii de lac, bentiţele aurii de frunte erau făcute din foiţe de aur, cel mai curat. Priviţi fotografiile, n-aveau nevoie de nimic! Erau bine hrăniţi, aveau cele mai bune mâncăruri din oraş, toţi ştiaţi, numai Puia, nu. Casa de pe deal era cât un conac, ar fi încăput un orfelinat întreg de copii. Aveau de toate. Ea nu ar fi putut să le dea nimic. De ce nu i-aţi spus ?

PERSONAJ – Fiecare a făcut ce-a putut, ce-a ştiut mai bine.

BIBI – Ce ? Tu, de pildă, ce-ai făcut ? (învârtindu-se în jurul lui) Şi tu, Fanţi, tu ce-ai făcut ?

PERSONAJ – Fanţi lua pacheţelele cu mâncare. Uneori le mânca chiar ea.

BIBI – Ea ? De ce ?

PERSONAJ – Ca Puia să creadă că le mănâncă cei doi copii, că poate face ceva pentru ei, că-i poate hrăni, că este de folos, adică utilă, că are pentru cine trăi. 

BIBI – Şi atunci de ce nu este cu Puia acolo, la un loc ?

PERSONAJ – Ai să afli singură.

PAPA (intră) – Fetelor, vă rog un ceai… de azi de dimineaţă, vă rog un ceai.

BIBI (spre el) – Şi tu, Papa, tu vrei un ceai ? Tu ce-ai făcut ? (ducându-se la Fanţi) Pentru asta ? Numai pentru asta ai făcut-o ? Trebuie să-mi spui, tu ştii mai multe.

PUIA – Încetaţi, încetaţi vă rog. Bibi, lasă totul aşa. Lăsaţi totul aşa cum este. (cade în genunchi în faţa manechinelor, îşi pune capul în poala lor, le sărută picioarele) Fanţi, te rog lasă totul aşa. Eu am ales… ele m-au ales pe mine.
Vreau să fiu singură cu ele.

FANŢI (încurcată) – Bine, cum vrei tu… e treaba ta ce-ai făcut cu viaţa ta… e prea târziu acum să mai schimbi ceva…

PERSONAJ – Ei, până vine bătrânul văduv ar mai merge câteva retuşuri…

FANŢI (făcându-i semn să tacă) – N-are importanţă. Fleacuri. N-au nici o valoare. (spre Puia) E viaţa ta şi-ai făcut              ce-ai crezut că este mai bine. E binele tău. Dar Bibi ? Ea de ce să repete povestea ta ? (ia caietul de pe masă) Jurnalul e al tău, e viaţa ta, nu a ei. N-o obliga să vină după tine. N-o obliga să-ţi ia locul.

PUIA – Taci, Fanţi.

FANŢI – I-ai dat jurnalul tău aşa cum ţi-a dat Papa prima fotografie cu cei doi copii de pe deal…

PUIA – Taci, Fanţi.

BIBI – Dă-mi jurnalul, dă-mi-l… Nu pune mâna pe el, nu-i de tine. Te rog, nu-l atinge.

FANŢI (strânge jurnalul la piept) – Du-te acolo pe deal, să vezi ce-a vrut ea să facă. Manechinele sunt nimic pe lângă  ce-ai să vezi tu acolo. Du-te. Să vezi cu ochii tăi şi să înţelegi ce vezi. Băiatul e acolo pe deal… Are acelaşi guler plisat ca-n prima zi când l-am văzut şi probabil că aşa era şi-n prima zi când s-a născut. Până şi manechinele s-au tocit un pic de atâtea căzături, s-au mai jupuit  pe la coate, pe la genunchi, au mai transpirat puţin prin câte mâini au trecut, el nu. Este la fel ca-n ziua când s-a născut. Lumea de s-ar sfârşi el tot ar veni acolo pe deal, la aceeaşi oră, în aceleaşi haine elegante de catifea şi dantelă, pantofi de lac şi plisătură albă la gât, un guler uriaş… Ar fi acolo pe deal doar să privească soarele, cum răsare. Atât. Nu cunoaşte uzura lucrurilor, praful şi pulberea, ruina sufletului… nimic din toate acestea. (din pod mai cad câteva manechine)

PAPA – Mai vrei ?

PUIA – Acum, nu. Poate mai târziu. Trebuie să-mi schimb compresa (se dezbracă, udă o cârpă într-un lighean de pe măsuţa din camera ei, şi-o pune pe sâni, ţipă scurt, uşor)

FANŢI – Tatăl lui, când a venit aici era deja văduv. O spunea la toată lumea ca şi cum căuta ceva. Toată averea neveste-si îi rămăsese lui şi copiilor. Erau putrezi de bogaţi. Ce-i lipsea bătrânului… era Puia.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: